Pierre Bayard, ,,Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit"

De luat aminte!
 Note de lectură: Admin, 13 iulie 2009

Pierre Bayard, Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit, traducere de Valentina Chiriţă, Editura Polirom, COLLEGIUM, Practic, Iaşi, 2008
Cine e Pierre Bayard?
Pierre Bayard ( n. 1954) este profesor de literatură franceză la Universitatea Paris 8 şi psihanalist. A publicat numeroase eseuri, între care se află şi cel prezentat aici. "Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit" a văzut lumina tiparului în 2007.
În Franţa, cartea a provocat controverse. Aici puteţi să-l vedeţi pe autor susţinându-şi opiniile într-un decupaj dintr-o dezbatere la tv5monde pe tema ,,Literatura în pericol?" 
http://www.dailymotion.com/video/x18...es-li_creation
Am găsit aici o conferinţă despre cartea lui Pierre Bayard. De fapt, e o dezbatere despre cartea lui la care participă şi el , şi Umberto Eco. Pare foarte interesantă! Cum e în engleză, nu mă descurc! Poate are vreunul dintre voi timp să asculte discursul şi să-l rezume în română! Precizare: tema pare a fi una provocată de cartea lui Bayard. Eco e autorul romanului ,,Numele trandafirului" ( între altele), dar şi al eseurilor ,,Opera deschisă", ,,Limitele interpretării" şi altele.
http://fora.tv/2007/11/17/Bayard_and...ou_Havent_Read

Despre carte
E un eseu captivant despre relaţia cititor- carte, o analiză a tipurilor de lectură pe care le putem face şi, mai ales, o argumentare a ideii că poţi vorbi foarte bine, dacă stăpâneşti tehnicile discursive, şi despre o carte pe care nu ai ţinut-o niciodată în mână şi pe care, evident, nu ai citit-o. Despre cum, fără voia noastră, devenim noncititori, chiar dacă citim. Despre cum putem să nu vedem ansamblul, ideea generală a cărţii, atunci când ne pierdem în detalii. Despre cât de importantă e situarea unei cărţi în ansamblul bibliotecii colective. Despre o anume poetică a distanţării ( Paul Valery), necesară dacă vrem să ne construim o bibliotecă interioară atât de bine organizată, încât să nu ucidă în noi spiritul creator.
Motto ( şocant!)
,,Nu citesc niciodată o carte despre care trebuie să scriu; te influenţează atât de uşor!" (Oscar Wilde)
Lista abrevierilor
CN: carte necunoscută
CR: carte răsfoită
CE: carte evocată
CU: carte uitată
++: părere foarte bună
+ : părere bună
- : părere proastă
--: părere foarte proastă
Prolog
,,Născut într-un mediu în care se citea puţin, neplăcându-mi deloc activitatea respectivă şi neputând oricum să-i dedic timp, m-am pomenit pus adesea (...) în situaţii delicate în care eram constrâns să-mi spun părerea în legătură cu cărţi pe care nu le citisem."
  Pornind de la faptul că de multe ori a trebuit să-şi exprime opinia despre cărţi pe care nu le-a citit, autorul eseului consideră că e un gest de curaj să faci faţă unei asemenea situaţii din cauza unei serii de constrângeri pe care eul trebuie să le învingă:
1. ,,Prima dintre aceste constrângeri s-ar putea numi obligaţia de a citi. Trăim într-o societate- e drept pe cale de dispariţie- în care lectura rămâne obiectul unei forme de sacralizare. Această sacralizare priveşte în mod privilegiat un număr de texte canonice- lista variază în funcţie de mediu- pe care este practic interzis să nu le fi citit dacă nu vrei să fii desconsiderat."
2. ,,A doua constrângere, apropiată de prima, dar totuşi diferită, s-ar putea numi obligaţia de a citi în întregime. Dacă să nu citeşti e văzut cu ochi răi, aproape la fel de rău este să citeşti repede sau să frunzăreşti şi, mai ales, să recunoşti. (...)
3. ,,A treia constrângere priveşte discursul pe care îl avem despre cărţi. Un postulat implicit al culturii noastre este că e necesar să fi citit cartea ca să vorbeşti cu precizie despre ea."
Autorul îşi propune să demonstreze pe parcursul eseului că se poate purta o conversaţie despre o carte şi fără să o fi citit. Dar şi această nonlectură are nişte condiţionări, mai ales că nu se poate stabili o graniţă precisă între lectură şi nonlectură.
,,(...) uneori e greu să ştii dacă cineva minte sau nu când pretinde că a citit o carte."
Apreciind că între o carte citită şi una de care nici măcar nu am auzit există o sumedenie de situaţii intermediare, consideră că ,,e important să ne îndreptăm atenţia spre ceea ce se înţelege exact prin lectură, aceasta putându-se referi de fapt la practici foarte diverse. invers, cărţi aparent necitite au efecte sensibile asupra noastră, prin ecourile pe care le stârnesc şi care ajung până la noi."
Scopul declarat al eseului este de a-i ajuta pe aceia care au complexe în legătură cu cărţile necitite să şi le depăşească şi să-şi îmbunătăţească percepţia asupra noţiunii de lectură.
,,Ca să ajungem la esenţa lucrurilor, mi se pare necesar să modificăm însuşi felul în care vorbim despre cărţi şi chiar cuvintele pe care le folosim pentru a le evoca."
FELURI DE A NU CITI
Capitolul I. Cărţile pe care nu le cunoaştem
ÎN CARE CITITORUL VA VEDEA CĂ IMPORTANT E NU ATÂT SĂ CITEŞTI O CARTE SAU ALTA, CEEA CE ESTE O PIERDERE DE VREME, CÂT SĂ AI ASUPRA TOTALITĂŢII CĂRŢILOR CEEA CE UN PERSONAJ AL LUI MUSIL NUMEŞTE ,,PRIVIRE DE ANSAMBLU"
În  argumentare, Pierre Bayard dă exemplul unui bibliotecar din cartea lui Robert Musil, ,,Omul fără însuşiri", care ştia totul despre cărţile din bibliotecă, dar nu citise niciuna, spre stupefacţia unui general venit să se documenteze în vederea organizării în cunoştinţă de cauză a unei lupte.  Bibliotecarul era doctor în literatură , profesor de bibliologie, dar păstra distanţa faţă de cărţi ca să nu-şi piardă ,,privirea de ansamblu."
,, Persoanele cultivate ştiu- şi, mai ales, din păcate pentru ele, persoanele necultivate ignoră- că înainte de toate cultura este o problemă de orientare. Să fii cultivat nu înseamnă să fi citit o carte sau alta, ci să ştii să-ţi găseşti repere în ansamblul lor, aşadar să ştii că formează un ansamblu şi să fii în stare să situezi fiecare element în raport cu celelalte. (...) "
,, Din acest motiv, să nu fi citit o carte sau alta nu contează deloc pentru o persoană cultivată, căci, chiar dacă ea nu îi cunoaşte cu precizie conţinutul, este deseori capabilă să-i cunoască situarea, adică felul în care se plasează în raport cu celelalte cărţi. Această distincţie între conţinutul unei cărţi şi situarea ei este fundamentală, deoarece le permite celor pe care nu îi sperie cultura să vorbească fără dificultăţi despre orice subiect."
Prin urmare, se cuvine să tragem o concluzie: autorul eseului nu exclude lectura, ci încearcă să găsească o soluţie în faţa adevărului de  necontestat că nimeni nu poate citi tot, cu atât mai mult nu poate reţine tot ce a citit. Să nu ne lăsăm deci păcăliţi: exerciţiul pe care îl propune se adresează celor care au citit destul cât să-şi poată permite să răsfoiască anumite cărţi care nu-i atrag sau pentru care nu au suficient timp, dar pe care să le poată integra acelei biblioteci colective.
,, Particularitatea nonlecturii bibliotecarului lui Musil e de fapt aceea că atitudinea sa nu este pasivă, ci activă. Dacă numeroase persoane cultivate sunt nonlectori şi, invers, dacă numeroşi nonlectori sunt persoane cultivate, e pentru că nonlectura nu înseamnă absenţa lecturii. Ea e o veritabilă activitate, ce constă în a ne organiza în raport cu numărul imens de cărţi, astfel încât să nu ne lăsăm copleşiţi de ele. În această calitate merită să fie apărată şi chiar predată."
CAPITOLUL II  CĂRŢILE PE CARE LE-AM RĂSFOIT
  În acest capitol, argumentarea e susţinută prin exemplul lui Paul Valery, care, deşi nu-l citise pe Proust ( după propria mărturisire citise doar un volum), a scris totuşi un remarcabil articol omagial la trecerea în nefiinţă a autorului romanului ,,În căutarea timpului pierdut." Bayard numeşte această tehnică a răsfoirii unor cărţi poetica distanţei şi subliniază că ea e practica recomandată creatorilor de literatură care nu trebuie să se lase influenţaţi de conţinutul altor cărţi.Consideră că e recomandabilă atitudinea deschisă a lui Valery, în opoziţie cu atitudinea majorităţii literaţilor francezi care, deşi nu l-au citit integral pe Proust, susţin că au făcut-o.
   ,,Capacitatea de orientare pe care un cititor cultivat ştie să şi-o dezvolte în privinţa dispunerii generale a bibliotecii e la fel de valabilă în interiorul un ui singur volum. Să fii cultivat înseamnă să fii în stare să-ţi găseşti rapid reperele într-o carte(...)."
,, Pentru un adevărat cititor, preocupat să reflecteze asupra literaturii, ceea ce contează nu e o anumită carte, ci ansamblul tuturor celorlalte, iar a acorda o atentie exclusivă uneia dintre ele implică riscul de a scăpa din vedere acest ansamblu şi ceea ce, în orice carte, participă la o organizare mai vastă care ne permite să o înţelegem în profunzime. (...) Căutarea acestei perspective înseamnă să veghem să nu ne pierdem într-un pasaj sau altul şi, în consecinţă, să menţinem o distanţă rezonabilă faţă de carte, singura capabilă să ne permită să-i apreciem adevărata semnificaţie."
 Deci important e să deţinem tehnici ale unei lecturi eficiente şi nu........să nu citim deloc , aşa cum ne-a sugerat tuturor titlul!
Capitoul III CĂRŢILE DESPRE CARE AM AUZIT VORBINDU-SE
ÎN CARE UMBERTO ECO ARATĂ CĂ NU E DELOC NECESAR SĂ-ŢI TREACĂ O CARTE PRIN MÂINI PENTRU A VORBI DESPRE EA ÎN AMĂNUNT, CU CONDIŢIA SĂ ASCULŢI ŞI SĂ CITEŞTI CEEA CE SPUN CEILALŢI CITITORI DESPRE EA.
Capitolul porneşte de la teoria dublei orientări: ,,cultura este capacitatea de a situa cărţile în biblioteca colectivă şi de a ne situa în interiorul fiecărei cărţi."
Se foloseşte conceptul de carte-ecran: ceea ce rămâne în mintea noastră ca reprezentare a subiectului unei cărţi, la care se adaugă tot ceea ce s-a spus  despre acea carte. O întâlnire între percepţia unui cititor asupra unei cărţi şi percepţia altor cititori, perspectivă care ascunde adevărata carte în dosul limbajului despre ea.
,,(...) e de ajuns să facem o experienţă simplă, care constă în a înfruntea amintirea unei cărţi îndrăgite din copilărie cu ,,cartea" reală şi a înţelege în ce măsură memoria noastră despre cărţi- şi mai ales despre cele care au contat atât de mult încât au devenit părţi din noi înşine- e fără încetare reorganizată de situaţia noastră prezentă şi mizele sale inconştiente."
În acest capitol, argumentarea e susţinută pe baza capodoperei lui Umberto Eco, Numele trandafirului, şi porneşte de la intriga ei: într-o abaţie se comit mai multe crime, iar cercetările nu duc la descoperirea ucigaşului. Ultimul investigator, Baskerville, ajunge aproape de adevăr, deducând că asasinul e Jorge, un monah bătrân şi orb. El e, de fapt, asasinul indirect pentru că otrăvise paginile unei cărţi pe care o supusese interdicţiei de a fi citită, pe considerentul că aduce prejudicii credinţei. El stabileşte că această carte ar cuprinde, între altele, al doilea volum din Poetica lui Aristotel (inexistent, de altfel), în care filozoful ar trata comedia, ar aborda aşadar problema râsului în termeni laudativi, fapt de neacceptat pentru Jorge. Cei care, atraşi de dorinţa de a citi o carte interzisă, reuşeau să ajungă la ea mureau numai pentru că au atins paginile otrăvite. Finalul cărţii îi aduce faţă în faţă pe asasinul prezumtiv şi pe anchetator într-un dialog esenţial despre conţinutul cărţii. Deşi Jorge îi pune la dispoziţie cartea, Baskerville  foloseşte mănuşi, iar paginile care n-ar putea fi dezlipite decât cu mâna neînmănuşată, nu le citeşte, ci reconstituie conţinutul lor prin similitudine cu volumul întâi al Poeticii, al cărui conţinut îl cunoştea. Pe de altă parte, nici Jorge, bătrân şi orb, nu putea citi, deci dialogul lor se poartă despre o carte pe care şi-o imaginează fiecare în funcţie de propria interioritate.
,, Putem aşadar să spunem că cei doi nu vorbesc cu siguranţă despre aceeaşi carte, pentru că fiecare îşi construieşte un obiect imaginar în urma unui parcurs interior ce nu admite comparaţie."
Atenţie! Nici în cazul lui Jorge, nici al anchetatorului, nu e vorba de nonlectură totală: Jorge citise cartea înainte de a orbi, dar acum avea în minte doar o amintire, iar Baskerville citise volumul I din Poetica şi o parte din cartea interzisă ( cât se dezlipiseră paginile fără a-şi pune viaţa în pericol) şi reconstituise în imaginar modul în care Aristotel trata comedia, prin analogie cu felul în care abordase tragedia.


(Va urma)