"Conjuraţia imbecililor", John Kennedy Toole

John KennedyToole, Conjuraţia imbecililor, Editura Polirom, Proză XX, Iaşi, 2005

Note de lectură: Admin, 6 iulie 2009

Cine e John Kennedy Toole?
 "John Kennedy Toole s-a  născut în 1937 la New Orleans. Copilăria lui a stat sub semnul unei mame dominatoare, care îl considera un geniu. A absolvit Tulane University, şi-a luat masteratul la Columbia University şi a predat la University of Southwestern Louisiana, Hunter College şi Dominican College. Respingerea manuscrisului romanului Conjuraţia imbecililor îi provoacă o gravă depresie. Îşi găseşte refugiul în alcool şi analgezice şi renunţă la profesorat. Se sinucide pe 26 martie 1969. Biletul de sinucigaş a fost  distrus de mama sa, lăsând astfel loc suspiciunilor asupra motivelor reale ale gestului scriitorului. Tot mama va fi cea care reuşeşte să publice Conjuraţia imbecililor, devenită imediat best-seller şi tradusă în peste 20 de limbi. În 1981 i se decernează postum Premiul Pulitzer.În 1989, apare romanul Biblia de neon, pe care autorul său îl lăsase, de asemenea, în manuscris." ( Nota de prezentare la ediţia mai sus menţionată).
Note asupra ediţiei
Ediţia de la Polirom e realizată în traducerea Lidiei Ionescu şi cuprinde un Cuvânt înainte al primului editor al romanului, Walter Percy. Mottoul cărţii este un citat din Jonathan Swift :
,,Dacă apare pe lume un geniu adevărat, îl vei cunoaşte sigur după acest semn, şi anume toţi imbecilii se vor uni într-o conjuraţie îmotriva lui."
În prezentarea sa, Walter Percy prezintă îmrejurările care i-au adus în faţă un manuscris  de către o femeie insistentă care îl ruga să-l publice. Sperând ca romanul să fie suficient de slab ca să-l respingă, a fost captat de o lectură insolită: ,,am citit mai departe. Şi mai departe. La început cu sentimentul extenuant că nu mi se părea atât de prost încât să-l abandonez, apoi cu o undă de interes, în continuare cu din ce în ce mai mult entuziasm şi în cele din urmă nevenindu-mi să cred: era imposibil să fie atât de bun. Nu voi cădea în ispita de a mărturisi ce anume m-a făcut mai întâi să casc gura, ca apoi să zâmbesc, să râd în hohote şi să clatin din cap uluit. Mai bine las  cititorul să descopere pe cont propriu."
Despre personajul principal al cărţii, Ignatius Reilly, apreciază că e ,,fără seamăn în niciuna dintre cărţile de care să fi auzit eu- un haplea nemaipomenit, un Oliver Hardy nebun, un Don Quijote gras, un Toma d`Aquino pervers într-unul şi acelaşi personaj, ce se revoltă violent împotriva întregii lumi moderne(...)"
Personajele
Ignatius Reilly- un tânăr preocupat excesiv de propria integritate fizică, trăind iluzia realizării unei opere care să revoluţioneze lumea, silit să-şi caute serviciu, produce un şir de calamităţi în toate locurile unde reuşeşte să se angajeze; o face silit de insistenţele mamei sale la început, apoi găseşte de fiecare dată că mediul în care pătrunde  e propice unei experienţe care să declanşeze o revoluţie planetară; de altfel, îşi notează cu sfinţenie tot ce trăieşte în vederea unei scrieri memorabile;
Doamna Reilly- uşor alcoolică, văduvă, trăind dintr-o pensie modestă, încearcă să găsească soluţia problemelor ei existenţiale în apropierea de un "bătrân", după ce fiul ei eşuase în toate încercările de angajare; nu găseşte o cale de comunicare cu fiul ei!
Myrna Mincoff- colegă de facultate pentru o scurtă perioadă cu Ignatius, poartă o corespondenţă permanentă cu acesta, urmărindu-i din ce în ce mai îngrijorată " căderea" în psihoză; ea însăşi e o anarhistă, luptând pentru idealuri care nu găsesc ecou în jur pentru că sunt, de cele mai multe ori, absurde;
Agentul Mancuso- poliţistul, care-şi iubeşte profesia, e pus în situaţii tragi-comice de un absurd indubitabil: să stea toată ziua într-o toaletă până va reuşi să aresteze vreun suspect ( de exemplu)! I se cere să umble deghizat în ţinute dintre cele mai haioase!
Domnişoara Trixie-  o septuagenară  a cărei pensionare e mereu amânată la cererea soţiei patronului fabricii Levy Pants, din motive caritabile: să se simtă în continuare utilă! Generează numeroase situaţii comice şi absurde;
  Lista de personaje cuprinde şi alte figuri remarcabile: doamna Levy, preocupată de acţiuni caritabile şi de a-şi defăima soţul în faţa celor două fiice ale sale; domnul Levy, plictisit şi indifernet, incapabil să se ocupe de ceea ce a rămas din firma creată de tatăl său ( până se gândeşte să o transforme într-o fabrică de pantaloni scurţi- Levy Shorts)!; apoi, Jones, negrul ce se angajează paznic la barul Joy of Nights; Darlene, profesorul Talc ce preda de ani buni Istoria Angliei fără să ştie o iotă despre asta etc. Între aceste personaje gravitează cu inocenţă Ignatius Reilly, stabilind fără voia lui corelaţii, provocând încurcături, dar şi rezolvări uluitoare!
   Am fost puţin păcălită de mottoul din Swift, în sensul că m-aşteptam să descopăr un personaj genial, neînţeles de cei din jur şi tocmai de aceea lovit de răutatea lor. Ei bine, nu! Nimic din toate acestea. Aici cred că stă originalitatea cărţii. Îl vezi pe acest Don Quijote modern ( o parodie totuşi) purtându-şi mediocritatea într-un lanţ de evenimente din care nu poate ieşi singur, şi nu te poţi opri din citit. Vrei să descoperi: care-i problema lui? Ce tot are cu valva aceea de a cărei funcţionare proastă se tot plânge? E el vinovat de ceea ce i se întâmplă sau......în ce măsură e vina altora? Şi la final rămâi cu satisfacţia că nu eşti părtaş la nebunia generală, că dacă o cunoşti te poţi elibera de ea, o poţi învinge, că lumea contemporană, da aduce hotdogul nimicitor alături de pseudoartă, filme de duzină, dar râzând  de ea te înalţi deja din mocirlă.
   E o carte grea. Nu seamănă cu nimic. În prima parte e şi greu să continui lectura. Dar merită. Mi-a rămas în minte un element de portret al lui Ignatius care se reia devenind un fele de laitmotiv:,,ochii şi albaştri, şi galbeni", care, într-un moment de paroxism, devin ,, roşii şi albaştri, şi galbeni." E şi foarte greu de recenzat. Au spus-o şi alţii în comentariile de pe bookblog. E grea, pentru că, pe de o parte, îţi provoacă râsul, e scrisă în registru ironic, satiric, pe alocuri, iar, pe de altă parte, îţi provoacă un fel de milă, amestecată cu dezgust.
Formula narativă e interesantă, având în vedere că perspectiva naratorului omniscient unifică punctele de vedere, personajele devenind un fel de reflectori ai lumii în care îşi duc existenţa lipsită de strălucire, că naraţiunea inserează scrisorile lui Ignatius către Myrna, precum şi ale acesteia, fragmente din jurnalul lui Ignatius sau din proiectatele manifeste pentru revoluţionarea lumii etc. De multe ori acelaşi eveniment e reflectat din mai multe perspective, fiecare luminând un aspect al situaţiei în care e pus personajul principal. Comedie în care comicul e împins către absurd, Conjuraţia imbecililor rămâne o metaforă a existenţei într-o lume indiferentă, brutală, decăzută, în care binele şi răul nu mai cunosc graniţele unanim acceptate.