Daniel Pennac, ,,Comme un roman"(1992)

“Şi, bineînţeles, nu ne place să citim. Prea mult vocabular în cărţi. De asemenea, prea multe pagini. Pe scurt, prea multe cărţi.
Nu, hotărît, nu ne place să citim.
Sau cel puţin asta arată pădurea de degete ridicate cînd proful pune o întrebare:
- Cui nu-i place să citească?
O anume provocare chiar în aceasta cvasiunanimitate. Cât despre rarele degete care nu se ridică (între altele, cele ale Văduvei siciliene), e mai mult din indiferenţă hotărîtă la întrebarea pusă.
- Bine, zice proful, cum vouă nu vă place să citiţi … vă voi citi eu nişte cărţi.
Fără nicio pauză, îşi deschide servieta şi scoate o carte uite aşa de groasă, o chestie cubică, intr-adevăr enormă, cu coperţile lucioase. Tot ceea ce putem imagina mai impresionant în materie de carte.
- Sînteţi gata?
Ei, să nu-şi creadă ochilor şi urechilor.Tipul ăsta le va citi toată asta? Dar vom sta aici tot anul! Perplexitate … Chiar o anume tensiune … Nu există profi care să-şi propună să petreacă anul citind. Ori e un mare leneş, ori ne ascunde ceva nasol. E o înşelătorie. Va trebui să aducem liste cu vocabularul în fiecare zi şi să facem permanent fişe de lectură …
Se privesc între ei. Unii, neştiind ce să facă, scot o foaie pe bancă şi îşi pregătesc stilourile.
- Nu, este inutil să notaţi. Încercaţi să ascultaţi, asta-i tot.
Se pune apoi problema atitudinii. Ce devine un corp în clasă dacă nu mai are alibiul pixului şi al foii de hârtie? Ce poţi să faci cu tine într-o astfel de situaţie?
- Faceţi-vă comozi.
(I-auzi, faceţi-vă comozi!)
Cedând curiozizăţii, Banane et Santiags sfîrşeşte prin a mă întreba:
- Şi ne veţi citi toată cartea asta … cu voce tare?
- Nu văd cum ai putea auzi dacă aş citi incet …
Râsete discrete. Dar, tânăra Văduvă siciliană nu pare dusă cu preşul. Cu un mormăit suficient de sonor ca să fie auzită de toţi, spune:
- Nu mai avem vârsta.
Prejudecată foarte răspîndită … în special la cei cărora nimeni nu le-a făcut cadou o lectură sănătoasă. Ceilalţi ştiu că nu există vârstă pentru acest tip de regal.
- Dacă în zece minute tot vei crede că nu mai ai vîrsta, ridici două degete şi facem altceva, în regulă?
- Ce carte e? întreabă Burlington, pe un ton de cunoscător.
- Un roman.
- Despre ce?
- Greu de spus înainte de a-l fi citit. Sînteţi gata? Sfîrşitul negocierilor. Începem.
Sînt … sceptici, dar sînt gata.
- Capitolul întâi:”
                    (Daniel Pennac – Comme un roman)

Daniel Pennac este poate unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori francezi contemporani de către tânăra generaţie X, zet sau cum or mai fi etichetate hoardele de hormoni născute cu telecomanda într-o mână, cu hand-free-ul în urechi şi cu cealaltă mână băgată pân’ la cot în punga de cipsuri. Ce legătură are Pennac cu această consemnare? Păi, datorită faptului că am avut un weekend cam lung, mi-am acord ceva timp pentru a mă lămuri o dată pentru totdeauna cu privire la faptul dacă cei care nu citesc sunt proşti. Aşa că, având mintea năpădită de contraargumente şi discuţii anterioare, am încercat să-mi aduc aminte dacă a mai exista cineva care să aibă astfel de dileme. Mi-am adus aminte de Pennac, dând accidental peste nişte notiţe din Dictatorul şi hamacul.
Pennac este unul dintre puţinii scriitori care au avut o un oarecare dram de nebunie, dar şi o sclipire nemaiîntâlnită de a se întreba de ce citim. La prima vedere, nedumerirea lui ca şi actuala mea dilemă par a fi de domeniul evidentului. În primul rând, citim pentru că ni se cere, pentru că suntem, într-o formă sau alta, constrânşi. Învăţăm să facem bastonaşe şi cerculete, după care să numărăm şi să “caligrafiem frumos” – dogmă care pe mine m-a afectat într-o perioadă de formare datorită scrisului meu deslânat dar peste care am trecut – pentru că altfel am fi nişte autişti sociali, nişte alienaţi şi inadaptaţi. Şi, în al doilea rând, citim pentru că ni se oferă cărţi, pentru că ni se fac recomandări sau pentru simplul fapt că unele cărţi mai au şi poze, imaginea jucând un rol mai important după părerea mea în cazul de faţă în determinarea noastră de a citi.
Dar dacă putem găsi argumente pentru faptele noastre îndreptate spre lectură, atunci cum se face că întâlnim tot mai des discuţii despre cât de puţin se mai citeşte, despre cât de săraci suntem noi, românii, în traduceri de lucrări contemporane – atât de literatură, cât şi de carte ştiinţifică – sau despre cât de mult ni se pare că tinerii nu mai citesc demonstrându-ne că se îndreaptă spre o prostie mai neagră decât noaptea?
 Daniel Pennac şi-a pus şi astfel de întrebări în cartea sa  Comme un roman, în încercarea de a explica lumea cărţilor din perspectiva cititorului. După el:

Profesorul nu merită prea multe aprecieri similare laudelor. Plăcerea cititului era îngrădită, ferită minţilor acelea adolescentine de un secret şi o veche temere a sa: teama de a nu înţelege.

Profesorii au uitat ce este o carte şi ce are de oferit. Ei au uitat că în ciuda acestor lucruri, un roman spune o poveste. Ei nu au conştientizat că un roman trebuie citit ca un roman şi că menirea sa primordială este de a ne potoli setea de cunoaştere şi de poveşti.

Niciodată nu treci indiferent peste această transformare. Niciodată nu ne întoarcem din călătorii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Indiferent cât de inhibată ar fi, plăcerea lecturii stă la baza oricărui act de lectură. Fie că e vorba de natura sa, de senzualitatea aproape alchimică, plăcerea de a citi nu cunoaşte teama de vizual şi nici măcar de avalanşa zilnică de imagini televizuale.

Cu toate că se consideră că plăcerea cititului s-a pierdut (prin ceea ce mulţi înţeleg că fiii, fiicele sau tinerii, în general, din ziua de astăzi nu mai citesc) ea nu s-a îndepărtat prea mult. Este doar sub această suprafaţă. Uşor de găsit. Trebuie doar să ştim unde să căutăm. Pentru a ne concentra atenţia, ar trebui să reiterăm anumite adevăruri de bun simţ care nu au de-a face cu efectul lumii moderne asupra tinerilor din ziua de astăzi. Este vorba de nişte adevăruri care ne privesc doar pe noi, adulţii. Pe noi, cei care spunem că îndrăgim cititul şi care susţinem că vrem să împărţim această dragoste.

Pennac susţine că datoria „educaţiei” constă în a-i învăţa pe copii să citească, în a-i iniţia în tainele literaturii, în a le oferi mijloacele prin care să judece de unii singuri dacă simt „nevoia cărţilor”. El susţine de asemenea că în timp ce se poate admite fără nicio problemă că unii resping cititul, nu acelaşi lucru se poate considera şi este chiar de neacceptat ca aceştia să se considere respinşi sau să fie respinşi doar pentru că nu citesc. Un argument cu care de altfel sunt în totalitate de acord. Lăsând la o parte dezbaterile despre “ce înseamnă să citeşti” şi despre mai controversatul subiect “în ce format ar trebui să citim”, cred că e la fel de periculos să condamnăm anumite persoane pentru faptul că nu citesc, ca şi cazul în care am arăta cu degetul sau am agresa persoane doar pentru simplul motiv că ar avea pielea de culoare neagră, că ar avea alte obiceiuri şi tradiţii sau că s-ar închina la un gândac cu piciorul dus la ceafă.
Pennac a avut inspiraţia să susţină în cartea sa câteva drepturi ale cititorului pe care nimeni nu ar trebui să le încalce şi care nu ar trebui privite ca o obligativitate, ci mai degrabă ca linii de îndrumare a celor care promovează lectura cu orice preţ:

1. dreptul de a nu citi
2. dreptul de a sări paginile
3. dreptul de a nu termina
4. dreptul de a reciti
5. dreptul de a citi orice
6. dreptul de a te retrage în lumea imaginară
7. dreptul de a citi oriunde
8. dreptul de a răsfoi cărţile ; de a citi pe sărite
9. dreptul de a citi cu voce tare
10. dreptul de a nu fi obligat să-ţi explici opţiunile şi gusturile.

Cu toate că ar părea paradoxal ca cel mai important drept să fie cel de a nu citi, în opinia lui Pennac, dar cred că nu aş greşi dacă aş recunoaşte că sunt de acord cu el, citorului nu i se poate impune cu forţa să citească aşa cum nu i se poate impune să iubească sau să facă ceea ce alţii ar considera ca fiind benefic pentru sine. Decizia de a citi e la fel de subiectivă ca şi aceea de a te sinucide sau ca o femeie să facă avort. Nimeni şi nimic nu trebuie să guverneze propriile tale nevoi.
Dar un prieten îmi spunea “bun, sunt de acord că cititul e o chestie subiectivă, ce ţine de voinţa ta de a citi sau nu. Dar ce te faci când observi că cei mai mulţi care fac belele sunt şi cei care au citit cel mai puţin...poate deloc?” Trebuie să recunosc că iniţial am fost înclinat să cred că argumentul meu era perisabil, însă mi-am dat seama că cititul poate fi în cazul prezentat de el, doar o condiţie din multe altele care ar putea determina apariţia unui delincvent. Eu cred că ceea ce ar trebui să conteze în toată această argumentaţie de tip a citi-sau-a-nu-citi ar fi faptele. E adevărat că poate în România cele mai multe persoane care ajung în închisoare au citit puţin sau chiar deloc la viaţa lor. Însă nu acelaşi lucru am fi tentaţi să credem despre bunicul sau bunica nostră, om simplu şi de la ţară, care în ciuda faptului că nu are mai mult de două clase, suficiente pentru a şti cât de cât să descifreze o carte poştală sau să se iscălească pe cuponul de pensie, totuşi el sau ea nu a dat în cap la nimeni şi nici certat/ă cu legea nu a fost. Cum la fel de bine la închisoare pot ajunge şi cei ”cu carte” care surprinzător îngroaşă straturile deţinuţilor. Singurul argument pe care îl am în a-mi susţine ideile e acesta: a citi nu ne face mai buni sau mai fericiţi cum de altfel nici nu ne asigură faptul că la sfârşitul efortului de lectură am dobândi recunoştinţa celorlalţi şi sume de bani nelimitate, ci mai degrabă e un pas care poate ne-ar ajuta în găsirea fericirii, a aprecierii celorlalţi şi de ce nu, ne-ar deschide mintea să vedem bine acolo unde lucrurile par strâmbe, ferindu-ne astfel de neplăcerile oferite de încălcarea legii, de dezamăgirea prietenilor sau a familiei.
Sursa:  jurnaldeluciditate.wordpress.com