Lucian Blaga, ,,Suflete, prund de păcate”

Suflete, prund de păcate,
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare,
fum şi vatră, vremi trecute
si pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară,
căile-s în tine însuţi.
Iară cerul tau se naşte
ca o lacrimă din plânsu-ţi.

În urmă cu peste trei ani, am rugat-o pe o elevă a mea să comenteze versurile acestea ale lui Blaga, fără să ţină seama de criterii teoretice, de terminologia care ,,distruge” dorinţa de a citi în rândul elevilor. Ea mi-a trimis comentariul de mai jos. Mi-am amintit de versuri şi de comentariu, recitind manuscrisul omului de cultură care a fost Teodor Bălăşel.
Numele prietenei care a realizat ,,compunerea” este Andreea Carianopol, promoţia 2008. Acum e pe cale să finalizeze studiile Facultăţii de Psihologie din Cluj.

Poezia este un manifest al poetului privind condiţia umană .
Regăsesc aici problematica spirituală a omului universal . ,,Sufletul, prund de păcate” îmi sugerează universul persoanei cu întreaga povară a reuşitelor şi a nereuşitelor acţiunilor sale, sugerată de ,,prundul de păcate” . Sufletul este ,,aer şi fum” şi, în ciuda imaterialităţii sale, aici îşi găsesc locul suferinţe, dezamăgiri şi tristeţi , gânduri grele şi poveri nevăzute. Toate se reunesc în ceea ce nu se vede, dar constituie conţinutul ezoteric al sufletului; aici se contopesc bucurii şi tristeţi, grandori şi căderi, nuanţe de lumină şi întuneric ale sufletului. Perisabilitatea fiinţei umane, precum şi multitudinea universurilor omului o regăsesc în versul , care îmi place atât de mult: ,,Eşti nimic şi eşti de toate” . Nimicnicia fiinţei umane, nesemnificativă ca parte a universului fizic, este accentuată şi de cuvântul ,,nimic” ce sugerează mult mai mult decât desemnează cuvântul în sine; mă gândesc la ipostaze ale existenţei care te fac să te simţi fără importanţă sau să simţi că poţi atât de puţin faţă de nevoia momentului. Mi se pare înălţătoare metafora plină de adevăr ,,Roata cerului e-n tine” (!);poate că acest vers ar trebui să fie crezul fiecărui om .Dacă am gândi cu adevărat astfel, desigur că am fi mai puternici în faţa probelor vieţii; înălţarea pe care ne-o dă această convingere ne-ar apropia mai mult de seninătatea cerului care în sufletul omenesc se regăseşte în linişte, calm, răbdare, pace şi împăcare cu sine şi cu ceilalţi. Perfecţiunea pe care ne-o sugerează ,,roata cerului” este greu de realizat atunci când eşti încercat de suferinţă şi ai nevoie de cei din jur, ca să te ajute să te înalţi cu adevărat.
Din nefericire, în acelaşi suflet omenesc se regăseşte şi ,,lumea de jivine” pe care nu o lăsăm la vedere, dar ne marchează existenţa în anumite momente ale vieţii, ne face sufletul greu şi devine o povară care ne trage în jos ori de câte ori vrem să ne înălţăm. Omul este totul, este ,,aer şi fum, vremi trecute şi pământuri viitoare”; entitatea spirituală, cea care dă adevărata valoare omului, adică gândirea şi, mai ales, simţirea sa îşi are originea în trecut, în experienţele sale şi asigură construirea viitorului cu toate cele învăţate, cunoscute şi necunoscute. ,,Păsările călătoare” îmi sugerează gândurile care sunt într-un continuu zbor. ,,Vatra” este locul rădăcinilor, al întoarcerilor la origini, la ceea ce este durabil. Drumul devenirii omului este în el însuşi aşa cum puterea sa se află înlăuntrul său: ,,Drumul tău nu e-n afară, /Căile-s în tine însuţi”. Suferinţa umană este sursa înălţării spirituale, după modelul cristic; cerul omului se naşte ca o lacrimă din plânsul suferinţelor. Spiritualitatea înaltă, superioară vieţii comune, confortabile, îşi are originea în suferinţă; îmi explic astfel conservarea spiritului înalt în cazul personalităţilor care au traversat perioade grele de detenţie în puşcării şi lagăre de concentrare (Petre Ţuţea, Corneliu Coposu şi alţii).

Andreea Carianopol, 2008