Cum se pronunţă numele lunilor ,,ianuarie” şi ,,februarie”?

Până acum doi-trei ani, n-am auzit pe nimeni pronunţând greşit numele primelor două luni ale anului. A fost suficient să apară în prim-planul vieţii politice un personaj important care pronunţă frecvent ,,ianuarie, februarie”, ca un număr mare de colaboratori, subalterni ai domniei sale, să preia pronunţia liderului. Dacă în cazul iniţial putea fi vorba de o pronunţie specifică zonei de unde provenea ( regionalism fonetic) – deşi, fiind o persoană instruită, ar fi trebuit să-şi însuşească limba literară -, în cazul celorlalţi, pare a fi o dovadă în plus de servilism de genul ,,curat bampir, coane Fănică!”.

Precizare: Vocalele accentuate sunt cele redate prin litere îngroşate.

Conform DOOM2, accentul corect e ,,ianuarie, februarie”.

Dacă analizăm originea celor două cuvinte, constatăm că ianuarie provine din limba slavă, iar februarie din latină, după cum se menţionează în DEX `98, pag.468 , respectiv 372:
IANUÁRIE s.m. Prima lună a anului, având 31 de zile; gerar; cărindar. [Pr.: -nu-a-. – Var.: ianuár s.m.] – Din sl. ijanuarij.
FEBRUÁRIE s.m. A doua lună a anului; faur1, făurar1. [Pr.: -bru-a-. – Var.: (înv.) február s.m.] – Din lat. februarius.

Prin urmare, deşi sonor forma e apropiată de cea din engleză, cuvintele ianuarie şi februarie aparţin fondului vechi şi nu se justifică pronunţia pe prima silabă.

Andrei Pleşu , Martirajul limbii române

„( ... ) Ce-ai face în primul şi în primul rând, dacă ţi s-ar oferi sarcina guvernării?“ – a fost întrebat, la un moment dat, Confucius. Răspunsul său a sunat astfel: „Esenţialul este să numeşti corect lucrurile. Dacă denumirile nu sunt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Dacă cuvintele nu se mai potrivesc, treburile statului merg prost. Dacă treburile statului merg prost, nici riturile şi muzica nu mai pot înflori. Dacă riturile şi muzica nu mai pot înflori, judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte. Dacă judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte, poporul nu mai ştie cum trebuie să se poarte“. Aşadar, de vreme ce ordinea comunitară depinde în asemenea măsură de corectitudinea limbajului înseamnă că prima îndatorire a unei guvernări adevărate este folosirea adecvată a cuvintelor. Şi că cine se foloseşte de cuvinte, cine scrie şi vorbeşte în văzul lumii umblă la ţesătura cea mai intimă a naţiunii şi a statului. A vorbi înseamnă a decide, indirect, cu fiecare frază rostită, asupra limbii, asupra temeiurilor judiciare, asupra riturilor şi asupra artelor. A fi, cu alte cuvinte, clipă de clipă, legiuitor, creator de limbă, pedagog, moralist şi estet. Admit că e o povară uriaşă. Nu poţi fi Confucius pe perioada unui întreg mandat. Dar nici nu poţi pretinde respect şi legitimitate când raporturile tale cu limba pe care o vorbeşti sunt cele ale unui violator în recidivă.
(apărut în Dilema veche, nr. 171, 19 mai 2007)