Calendarul iulian
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Calendarul iulian a fost introdus de Iuliu Cezar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr., (sau 709 ab urbe condita). Acest tip de calendar a fost ales după consultări cu astronomul Sosigenes din Alexandria şi a fost cel mai probabil calculat prin aproximarea anului tropic. Calendarul iulian are un an obişnuit de 365 de zile, împărţit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani, ceea ce face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile. Calendarul iulian a rămas în uz în unele ţări până în secolul al XX-lea şi mai este folosit încă de mai multe biserici naţionale ortodoxe. Cu aceast calendar ar trebui adăugate prea multe zile pentru a păstra corespondenţa cu anul astronomic, care este mai lung cu 11 minute decât anul iulian mediu, această ducând la acumularea unei zile diferenţă în 128 de ani. S-a spus că Cezar era conştient de imperfecţiunea calendarului propus, dar a considerat că este vorba de o problemă minoră. Pentru a pune de acord anul calendaristic cu cel astronomic, în secolul al XVI-lea, s-a făcut reforma calendarului gregorian, care făcea reglarea funcţie de echinocţiul de primăvară şi luna sinodică (pentru Paşte). Uneori, pentru a avita confuziile dintre cele două moduri de datare, se foloseşte denumirea de Stil Vechi prin comparaţie cu Stilul Nou, denumirea dată calendarului gregorian.
Sursa:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Calendarul_iulian
TRÓPIC s.n. Fiecare dintre cercurile imaginare de pe suprafața Pământului situate la latitudinea de 230 27' nord și sud. ♦ (La pl.) Zonă, regiune aflată în jurul celor două tropice; zonă tropicală. // adj. An tropic = interval de timp care se scurge între două treceri consecutive ale Soarelui prin același punct al ecuatorului. [< fr. tropique, cf. gr. tropikos].
Calendar gregorian
Calendarul gregorian este un sistem cronologic solar utilizat în prezent pe scară largă. A fost instituit în 1582 de către papa Grigore XIII, pentru a reforma calendarul iulian. Potrivit estimărilor iuliene, anul solar era alcătuit din 365 Vi zile. Adăugarea unei zile suplimentare, o dată la patru ani, avea drept scop menţinerea concordanţei dintre calendar şi anotimpuri; cu toate acestea, o mică inadvertenţă în măsurarea anului solar a dus la pierderea unei zile, o dată la un secol.
Potrivit calendarului gregorian, calendarul iulian era cu zece zile în urma anotimpurilor; în 1582, pentru a se reveni la data normală a echinocţiului de primăvară (şi implicit a sărbătorii Paştelui), s-a trecut peste zece zile (5 octombrie a devenit 15 octombrie). Calendarul gregorian diferă de cel iulian doar prin faptul că ultimul an dintr-un secol nu este niciodată an bisect, decât dacă se divide cu 400 (de exemplu 1600, 2000). O altă inovaţie este aceea că anii care se divid cu 4000 sunt obişnuiţi, nu ani bisecţi. Această regulă va contribui la menţinerea corectitudinii calendarului, cu o variaţie de o zi la 20.000 de ani.
Calendar republican
Calendarul republican este un sistem de datare adoptat în 1793, în timpul Revoluţiei Franceze. A fost elaborat pentru a înlocui calendarul gregorian cu un sistem ştiinţific şi raţional, evitând asocierile creştine. Cele 12 luni erau alcătuite din câte trei decade (în loc de săptămâni) a câte 10 zile fiecare; anul se încheia cu cinci zile suplimentare (şase, în anii bisecţi).
Anul începea la echinocţiul de toamnă, iar ziua de 22 septembrie 1792, dată la care Convenţia Naţională a proclamat Republica Franceză, a fost considerată ca data de 1 Vendemiaire (în latină vindemia, culesul viilor), anul I. Celelalte luni ale toamnei se numeau Brumaire şi Frimaire, urmate de lunile de iarnă Nivose, Pluviose şi Ventose, de lunile de primăvară, Germinal, Floreal şi Prairial, şi de cele de vară, Messidor, Thermidor şi Fructidor (toate numele erau derivate de la denumirile unor fenomene naturale). Pe 1 ianuarie 1806, regimul napoleonian a hotărât revenirea la calendarul gregorian.
Sursa:
http://www.crispedia.ro/Calendar_republican
1793
24 novembre La Convention publie le calendrier républicain. Le 22 septembre 1792, au lendemain de l'abolition de la royauté, les députés décident que les actes du gouvernement seront désormais datés de "l'An 1 de la République". Le 5 octobre 1793, les députés votent l'abolition du calendrier grégorien, hérité de Jules César et modifié par le pape Grégoire XIII en 1582. Les semaines deviennent des décades, les mois ont tous 30 jours et le poète Fabre d'Églantine renomme les mois et les jours. Napoléon Ier l'abolira le 9 septembre 1805 et le calendrier grégorien reprendra le 1er janvier 1806.
Sursa : http://www.linternaute.com/histoire/categorie/evenement/27/1/a/50539/la_publication_du_calendrier_revolutionnaire.shtml
marți, 26 iulie 2011
Sensurile şi etimologia cuvântului ,,decadă”
Cuvântul ,,decadă” are etimonul în elementul de compunere ,,deca-“ ( zece). Dificultatea găsirii răspunsului corect la o cerinţă cum e cea de mai jos constă în faptul că toate cele trei definiţii posibile conţin numeralul ,,zece”. Sensurile înregistrate în DEX 98 conduc spre alegerea răspunsului b). Împrumutat din franceză, cuvântul ,,decadă” păstrează două dintre sensurile din limba de origine.
Grila 1, admitere, Drept, Bucureşti, 2011
,,57. Fie următoarele definiri şi/ sau explicări de cuvinte:( 1) perioadă de zece zile consecutive; (2) deceniu; ( 3 ) perioadă de zece luni consecutive. Care dintre acestea este ( sunt ) sensul ( sensurile) cuvântului ,,decadă”?
a. toate; b. numai prima şi a doua; c. numai a doua; d. numai a treia.”
DECÁDĂ, decade, s. f. 1. Perioadă de zece zile consecutive. ♦ (Urmat de determinări în genitiv) Perioadă de zece zile consecutive dedicată unui eveniment sau unei activități de seamă. Decada cărții. 2. Deceniu. – Din fr. décade.
Sursa: DEX '98
http://dexonline.ro/definitie/decada
Iată şi sensurile din franceză preluate dintr-un dicţionar online:
décade, nom féminin
Sens 1 Période de dix jours.
Sens 2 Dans le calendrier républicain, période qui remplaçait la semaine et qui comptait dix jours [Histoire].
Sens 3 Durée de dix ans, décennie [Familier]. Synonyme décennie
http://www.linternaute.com/dictionnaire/fr/definition/decade/
În ,,Larousse” ( 1998), originea cuvântului e explicată astfel: ,,gr. dekas, dekados, groupe de dix” ( grecescul ,,zece”, grup de zece ). În ceea ce priveşte sensul, aici descopăr că sensul 1 e:
,,Partie d`un ouvrage compose de dix chapitres ou livres – parte a unei opere compuse din zece capitole sau cărţi . La acesta se adaugă ,, Sens 2 Période de dix jours. Sens 3 Durée de dix ans, décennie”. Ultimele două sensuri, aşa cum am precizat deja, se regăsesc şi în limba română.
Pentru o analiză mai amplă, ar trebui să precizez că în Dicţionarul de neologisme al lui Florin Marcu, e înregistrat doar următorul sens: ,, perioadă de zece zile". ( Florin Marcu, ,,Neologisme", Dicţionarele limbii române, Ediţia a II-a, Revizuită şi augmentată, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, pag.95).
Grila 1, admitere, Drept, Bucureşti, 2011
,,57. Fie următoarele definiri şi/ sau explicări de cuvinte:( 1) perioadă de zece zile consecutive; (2) deceniu; ( 3 ) perioadă de zece luni consecutive. Care dintre acestea este ( sunt ) sensul ( sensurile) cuvântului ,,decadă”?
a. toate; b. numai prima şi a doua; c. numai a doua; d. numai a treia.”
DECÁDĂ, decade, s. f. 1. Perioadă de zece zile consecutive. ♦ (Urmat de determinări în genitiv) Perioadă de zece zile consecutive dedicată unui eveniment sau unei activități de seamă. Decada cărții. 2. Deceniu. – Din fr. décade.
Sursa: DEX '98
http://dexonline.ro/definitie/decada
Iată şi sensurile din franceză preluate dintr-un dicţionar online:
décade, nom féminin
Sens 1 Période de dix jours.
Sens 2 Dans le calendrier républicain, période qui remplaçait la semaine et qui comptait dix jours [Histoire].
Sens 3 Durée de dix ans, décennie [Familier]. Synonyme décennie
http://www.linternaute.com/dictionnaire/fr/definition/decade/
În ,,Larousse” ( 1998), originea cuvântului e explicată astfel: ,,gr. dekas, dekados, groupe de dix” ( grecescul ,,zece”, grup de zece ). În ceea ce priveşte sensul, aici descopăr că sensul 1 e:
,,Partie d`un ouvrage compose de dix chapitres ou livres – parte a unei opere compuse din zece capitole sau cărţi . La acesta se adaugă ,, Sens 2 Période de dix jours. Sens 3 Durée de dix ans, décennie”. Ultimele două sensuri, aşa cum am precizat deja, se regăsesc şi în limba română.
Pentru o analiză mai amplă, ar trebui să precizez că în Dicţionarul de neologisme al lui Florin Marcu, e înregistrat doar următorul sens: ,, perioadă de zece zile". ( Florin Marcu, ,,Neologisme", Dicţionarele limbii române, Ediţia a II-a, Revizuită şi augmentată, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, pag.95).
marți, 12 iulie 2011
Nicolae Steinhardt ,, Dăruind vei dobândi"
Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae De La Rohia), ,,Dăruind vei dobîndi - Cuvinte de credinţă", Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992,
Fotografia am preluat-o de pe wikipedia unde găsiţi mai multe informaţii despre Nicolae Steinhardt. Noi am citit în clasă doar câteva pasaje din ,,Jurnalul fericirii”. Adresa este:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt
" Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi de neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: Asta o fac doar păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta - ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină - că ni se cere să dăm din puţinul nostru, de nu şi din prea puţinul nostru. Ba am şi mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marcu 12, 41 - 44; Lc. 21, 1 - 4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră.
A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899 – 1988) pentru a înţelege, cutremurăndu-mă şi înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Şi anume să dăm ce nu avem.
Orb, neghiob şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului- simţ celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos-Dumnezeu Care a primit să se întrupeze şi să moară pe Cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puţinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică! Paul Claudel nu ni-L definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul Care vă priveşte.
Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ce nu avem.
Dar să-l ascultam pe Michaux: În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: Să ştiţi, părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin. Nimic nu am. Firesc ar fi fost să fie deîndată respins. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.
Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu.
“Trebuie să-l ajuţi cu ce nu ai.”
“Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipesc.”
“Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăşie.”
Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: Paradoxal ( precum întotdeauna ne-a învăţat: De vrei să cârmuieşti, slujeşte; de vrei să fii înălţat, smereşte-te; de vrei să-ţi mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovaăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor ( de vei da ce nu ai, vei dobândi şi tu ceea ce ai dat altora).
Nicăieri în afară de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat şi mai creştineşte decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacţia şi entuziasmul. Poate în unele fragmente din ,,Fraţii Karamazov” şi ,,Demonii”, poate Cervantes făurindu-l pe ,,El nuestro Senor Don Quijote, El Christo Espanol”, poate Albert Camus în textul despre Oscar Wilde (intitulat ,,Artistul în puşcărie”) şi despre mergerea către Hristos nu prin suferinţă şi durere (cale bună, inferioară totuşi), ci prin exces de fericire şi în clipe de euforie (cale superioară). Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel Neapropiat.
Dând ce nu avem, dobândim prin ricoşeu ceea ce – cu nemaipomenită sfruntare – ne-am încumetat a dărui altuia. Lecţia e valabila pentru orice creştin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care îşi simte lăuntrul deşert, bântuit de neîncredere şi slăbiciune, cuprins de întuneric şi secetă. Să nu ia câtuşi de puţin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice şiretenii ale celui rău şi uscat. Să dea celor ce vin la el – în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la uşa altarului – ca să afle credinţă, întărire, lumină şi o brumă de speranţă – ceea ce ei aşteaptă de la el şi ceea ce el prea bine ştie că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Şi, dându-le, se vor răsfrânge şi asupra-i, se va milui şi el din pomana făcuta altuia.
“Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu.”
Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămureşte mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Înfricoşata Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa din care şi ei duceau lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau, celui gol haina după care şi ei jinduiau?
Secretul vieţii călugăreşti se arată a fi: Să îndrăzneşti a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ţi lipsească. Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, splendoarea şi virtutea lui. Dar iată şi făgăduinţa uluitoare: Dând ceea ce nu ai, dobândeşti ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă. Şi te înavuţeşte, te împlineşte, te covârşeşte!”
Fotografia am preluat-o de pe wikipedia unde găsiţi mai multe informaţii despre Nicolae Steinhardt. Noi am citit în clasă doar câteva pasaje din ,,Jurnalul fericirii”. Adresa este:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Steinhardt
" Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi de neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: Asta o fac doar păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta - ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină - că ni se cere să dăm din puţinul nostru, de nu şi din prea puţinul nostru. Ba am şi mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marcu 12, 41 - 44; Lc. 21, 1 - 4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră.
A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899 – 1988) pentru a înţelege, cutremurăndu-mă şi înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Şi anume să dăm ce nu avem.
Orb, neghiob şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului- simţ celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut închipui că Hristos-Dumnezeu Care a primit să se întrupeze şi să moară pe Cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori puţinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică! Paul Claudel nu ni-L definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul Care vă priveşte.
Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ce nu avem.
Dar să-l ascultam pe Michaux: În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: Să ştiţi, părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin. Nimic nu am. Firesc ar fi fost să fie deîndată respins. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele şi semenul tău eşti dator să-l ajuţi cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.
Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îţi lipseşte. Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu.
“Trebuie să-l ajuţi cu ce nu ai.”
“Dând ce nu ai, dobândeşti şi tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ţi lipesc.”
“Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfăşurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăşie.”
Da, numai aşa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: Paradoxal ( precum întotdeauna ne-a învăţat: De vrei să cârmuieşti, slujeşte; de vrei să fii înălţat, smereşte-te; de vrei să-ţi mântuieşti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei să-ţi recâştigi nevinovaăţia, recunoaşte-te vinovat) şi uluitor ( de vei da ce nu ai, vei dobândi şi tu ceea ce ai dat altora).
Nicăieri în afară de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat şi mai creştineşte decât în micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefacţia şi entuziasmul. Poate în unele fragmente din ,,Fraţii Karamazov” şi ,,Demonii”, poate Cervantes făurindu-l pe ,,El nuestro Senor Don Quijote, El Christo Espanol”, poate Albert Camus în textul despre Oscar Wilde (intitulat ,,Artistul în puşcărie”) şi despre mergerea către Hristos nu prin suferinţă şi durere (cale bună, inferioară totuşi), ci prin exces de fericire şi în clipe de euforie (cale superioară). Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel Neapropiat.
Dând ce nu avem, dobândim prin ricoşeu ceea ce – cu nemaipomenită sfruntare – ne-am încumetat a dărui altuia. Lecţia e valabila pentru orice creştin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care îşi simte lăuntrul deşert, bântuit de neîncredere şi slăbiciune, cuprins de întuneric şi secetă. Să nu ia câtuşi de puţin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice şiretenii ale celui rău şi uscat. Să dea celor ce vin la el – în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhondaricului, la uşa altarului – ca să afle credinţă, întărire, lumină şi o brumă de speranţă – ceea ce ei aşteaptă de la el şi ceea ce el prea bine ştie că în clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Şi, dându-le, se vor răsfrânge şi asupra-i, se va milui şi el din pomana făcuta altuia.
“Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea şi tu.”
Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămureşte mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Înfricoşata Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa din care şi ei duceau lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau, celui gol haina după care şi ei jinduiau?
Secretul vieţii călugăreşti se arată a fi: Să îndrăzneşti a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ţi lipsească. Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, splendoarea şi virtutea lui. Dar iată şi făgăduinţa uluitoare: Dând ceea ce nu ai, dobândeşti ce ai ştiut să dai din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc se reflectă asupră-ţi, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă. Şi te înavuţeşte, te împlineşte, te covârşeşte!”
luni, 11 iulie 2011
Care e pluralul substantivului ,,vină”?
11 iulie, ora 21,06. La o emisiune tv, vorbitorul se poticneşte încercând să pronunţe pluralul substantivului ,,vină”: ,,ne cuprind tot felul de vine....ăăă...vini... – îndreptându-se spre colegii de platou- cum se spune la plural?” Răspunsul salvator nu întârzie: ,,vinovăţii” ! E o soluţie de a ieşi din impas atunci când suntem prinşi între intenţia de comunicare, găsirea cuvântului celui mai potrivit pentru a da expresie gândului şi dorinţa de a ne exprima corect, de a evita greşeala. Oare cine nu s-a aflat într-o astfel de situaţie? Cei perfecţi? Cei care nu-şi pun probleme legate de corectitudine? Dar, noi, noi, cei obişnuiţi, situaţi mereu între corectitudine şi greşeală, în continua luptă de a şti mai mult, suntem supuşi erorii oricând.
Mi se pare o soluţie acceptabilă de a ieşi din blocajul comunicaţional fie revenirea asupra formei eronate dacă ne-am amintit-o pe cea corectă, fie oprirea discursului şi interogarea asistenţei ( dacă e un cadru care permite această atitudine), cu un ton autoironic, apoi revenirea firească la ideea pe care o exprimam.
În fond nimeni nu e dicţionar ambulant, nici nu poate învăţa DOOM-ul pe de rost. Pasul următor e ca, odată ajunşi acasă, la birou, să deschidem DOOM-ul şi să ne documentăm. Un dicţionar e util dacă e folosit cât mai frecvent.
Revenind la întrebarea din titlu, forma de plural a substantivului ,, vină” este ,,vini”, iar cea de genitiv-dativ articulat este ,,vinii”.
Vină, s.f., g.-d. art. vinii, pl. vini ( DOOM2, pag. 845)
Astfel, vom putea spune fără să greşim:
Nu mai putea dormi. Îl măcinau vini imaginar construite.
Trebuie să recunosc faptul că e destul de greu de construit un enunţ cu acest plural, dovadă că în vorbirea curentă e folosită forma de singular, iar pluralul e redat prin sinonime contextuale aşa cum i s-a recomandat şi vorbitorului de la a cărui ezitare am pornit.
VÍNĂ, vini, s.f. Faptă care constituie o abatere de la ceea este (considerat) drept sau bun; greșeală, vinovăție; păcat; culpă. ♢ Loc. adj. De vină = vinovat, responsabil. Fără vină = nevinovat; (rar, despre lucruri, manifestări) ireproșabil, perfect. ♢ Loc. conj. Din vina... = în urma greșelii înfăptuite de...; din cauza, din pricina... ♢ Expr. (Pop.) Bată-l vina! exprimă o mustrare cu o nuanță de simpatie. A da (sau a arunca, a pune) vina pe cineva (sau pe ceva) sau asupra cuiva ori (reg.) a băga (cuiva) vină = a învinovăți, a învinui (pe cineva sau ceva). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera drept greșeală o faptă a cuiva. A cădea în vină = a se face vinovat de ceva. ♦ Spec. Faptă pedepsită de lege; infracțiune; delict; crimă. – Din sl. vina.
( Sursa: http://www.webdex.ro/online/dictionarul_explicativ_al_limbii_romane_dex98/vin%C4%83 )
Cum e corect: ,,litigant” sau ,,litigator”?
Întrebarea era legată de sintagma ,,avocat litigant” sau ,,avocat litigator.”
Trebuie să recunosc faptul că nu sunt documentată în sfera termenilor juridici, cu excepţia celor care sunt de uz general. Încă de la citirea întrebării mi-am dat seama că ar fi vorba de traducerea unei expresii din engleză. De altfel, sunt diferenţe destul de mari încă între sistemul juridic românesc şi cele din alte state europene ori din SUA şi Canada.
Analizând dicţionarele pe care le am şi consultându-mă cu avocata familiei, am ajuns la concluzia că sintagma în sine nu e încă intrată în limbajul curent nici măcar în sfera profesională vizată. Există totuşi tendinţa de constituire a unor categorii distincte de avocaţi care, în cadrul marilor firme, se ocupă strict de litigii şi atunci ei ar putea primi determinantul ,,litiganţi” ( conform DOOM2 însă nu e acceptat ) sau, cine ştie, poate se va încetăţeni sintagma ,,avocat litigator”( termen care nu e prezent în niciunul dintre dicţionarele cercetate).
De notat ar fi că mai vechii termeni ,,litigiu” şi ,,litigios” împrumutaţi din franceză au etimon latinesc cum e şi firesc dacă avem în vedere că baza oricărui sistem juridic modern se află în Dreptul roman.
LITÍGIU, litigii, s. n. Conflict între persoane, instituții, state etc. care poate forma obiectul unui proces, unui arbitraj etc. – Din fr. litige, lat. litigium.
Sursa: DEX '98 |
LITIGIÓS, -OÁSĂ, litigioși, -oase, adj. Care provoacă un litigiu, care este sau poate fi obiectul unui litigiu ori este supus unor discuții în contradictoriu. [Pr.: -gi-os] – Din fr. litigieux, lat. litigiosus.
Sursa: DEX '98
LITIGÁNT, -Ă adj. care se află în litigiu. (< fr. litigant) litigánt adj. m., pl. litigánţi; f. sg. litigántă, pl. litigánte LITIGÁN//T ~tă (~ţi, ~te) Care ţine de un litigiu; propriu litigiului. ♢ Parte ~tă fiecare dintre părţile care se află într-un litigiu. /< fr. litigant]. DOOM2 nu conţine forma ,,litigator”, iar în ceea ce priveşte cuvântul ,,litigant” nu e trecută decât forma de feminin, de unde deducem că nu e corectă decât aceasta. Dacă analizăm sensurile din Dexonline, ar însemna că numai în sintagma ,, parte litigantă” cu pluralul ,,părţi litigante” ar fi corect folosit adjectivul.
litigantă, adj. fem. , pl. litigante (DOOM2, pag. 451)
În Dex 98, apare doar forma ,,litigantă”, cu precizarea că e folosit în sintagma ,,parte litigantă”- fiecare dintre părţile aflate în litigiu, în faţa unui organ de jurisdictie. ( pag. 577)
Dexi 2007 conţine şi forma de masculin:
Litigant, litigantă, adj.- (jur.) Care se află în litigiu ; ,,parte litigantă”- fiecare dintre părţile aflate în litigiu, în faţa unui organ de jurisdictie.
Niciunul dintre dicţionarele explicative nu conţine forma ,,litigator “.
Nu e exclusă tendinţa de a se include în ceea ce am putea numi argoul avocaţilor a sintagmei ,, avocat litigator”, cu sensul de avocat specializat în litigii.
În concluzie, ne aflăm în faţa unor expresii în curs de constituire. Cred că ,,litigant” ar fi mai potrivit, dacă avem în vedere că avocatul îşi susţine clientul şi dacă admitem că e, odată cu acesta, parte într-un proces.
În engleză există termenul ,,litigator" a cărui definiţie o redau mai jos, a cărui traducere îi determină pe cei care lucrează în domeniu să-l traducă aidoma în română cu schimbarea doar a pronunţiei. Timpul va demonstra care variantă se va impune.
Definition:
A litigator is a lawyer who specializes in criminal or civil litigation. Litigators represent plaintiffs and defendants in hearings, arbitrations and mediations as well as jury and non-jury trials. The plaintiffs and defendants involved in the lawsuit are known as “litigants.” Litigators may lead a trial team consisting of litigation paralegals, experts, legal secretaries, litigation support personnel and others.
Also Known As:
Trial Lawyer, Trial Attorney, Trial Advocate
Examples:
The litigator cross-examined the witness before the judge and jury.
Iată cum sună traducerea automată oferită de Google şi adaptată, de data aceasta, mai mult ,,după ureche" de mine:
Un litigator este un avocat care este specializat în litigii civile sau penale. Litigatorii reprezintă reclamanţii şi pârâţii la audieri, arbitraje şi medieri, precum şi procesele cu juriu şi non-juriu.Reclamanţii şi inculpaţii implicaţi în proces sunt cunoscuţi ca litiganţi. ,,Avocatul litigator" poate conduce o echipă prezentă în proces constând din paralegals litigii, experţi, secretari juridici, personalul de asistenţă litigii si alţi "justiţiabili.".
Cunoscut şi ca:
Avocat proces, procurorul Trial, avocatul Trial
exemple:
Litigatorul a chestionat martorul în faţa judecătorului şi a juriului.
În concluzie, conform dicţionarelor româneşti( DOOM2, DEX 98), nu este acceptată sintagma ,, avocat litigant" ( ,,avocat litigator"), dar ea există, aparţine aşa-numitului jargon avocăţesc, şi va pătrunde, desigur, în limbă sub presiunea utilizatorilor într-o formă sau alta. Aici e sarcina lingviştilor să înregistreze evoluţia de formă şi de sens a structurilor luate în discuţie. Până atunci, avocaţilor...succes în rezolvarea litigiilor, iar nouă, celorlalţi, la cât mai puţine litigii!
P.S. N-am la îndemână un dicţionar de termeni juridici, s-ar putea să fie prezentă acolo una dintre explicaţii.
paralegal (engl.)- ajutor juridic
paralegal (engl.)- asistent al unui avocat
Bibliografie :
1. Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005
2. http://dexonline.ro/
3. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Coordonator ştiinţific Eugenia Dima, Ed. ARC şi GUNIVAS, 2007
4. http://legalcareers.about.com/od/glossary/g/Litigators.htm
Trebuie să recunosc faptul că nu sunt documentată în sfera termenilor juridici, cu excepţia celor care sunt de uz general. Încă de la citirea întrebării mi-am dat seama că ar fi vorba de traducerea unei expresii din engleză. De altfel, sunt diferenţe destul de mari încă între sistemul juridic românesc şi cele din alte state europene ori din SUA şi Canada.
Analizând dicţionarele pe care le am şi consultându-mă cu avocata familiei, am ajuns la concluzia că sintagma în sine nu e încă intrată în limbajul curent nici măcar în sfera profesională vizată. Există totuşi tendinţa de constituire a unor categorii distincte de avocaţi care, în cadrul marilor firme, se ocupă strict de litigii şi atunci ei ar putea primi determinantul ,,litiganţi” ( conform DOOM2 însă nu e acceptat ) sau, cine ştie, poate se va încetăţeni sintagma ,,avocat litigator”( termen care nu e prezent în niciunul dintre dicţionarele cercetate).
De notat ar fi că mai vechii termeni ,,litigiu” şi ,,litigios” împrumutaţi din franceză au etimon latinesc cum e şi firesc dacă avem în vedere că baza oricărui sistem juridic modern se află în Dreptul roman.
LITÍGIU, litigii, s. n. Conflict între persoane, instituții, state etc. care poate forma obiectul unui proces, unui arbitraj etc. – Din fr. litige, lat. litigium.
Sursa: DEX '98 |
LITIGIÓS, -OÁSĂ, litigioși, -oase, adj. Care provoacă un litigiu, care este sau poate fi obiectul unui litigiu ori este supus unor discuții în contradictoriu. [Pr.: -gi-os] – Din fr. litigieux, lat. litigiosus.
Sursa: DEX '98
LITIGÁNT, -Ă adj. care se află în litigiu. (< fr. litigant) litigánt adj. m., pl. litigánţi; f. sg. litigántă, pl. litigánte LITIGÁN//T ~tă (~ţi, ~te) Care ţine de un litigiu; propriu litigiului. ♢ Parte ~tă fiecare dintre părţile care se află într-un litigiu. /
În Dex 98, apare doar forma ,,litigantă”, cu precizarea că e folosit în sintagma ,,parte litigantă”- fiecare dintre părţile aflate în litigiu, în faţa unui organ de jurisdictie. ( pag. 577)
Dexi 2007 conţine şi forma de masculin:
Litigant, litigantă, adj.- (jur.) Care se află în litigiu ; ,,parte litigantă”- fiecare dintre părţile aflate în litigiu, în faţa unui organ de jurisdictie.
Niciunul dintre dicţionarele explicative nu conţine forma ,,litigator “.
Nu e exclusă tendinţa de a se include în ceea ce am putea numi argoul avocaţilor a sintagmei ,, avocat litigator”, cu sensul de avocat specializat în litigii.
În concluzie, ne aflăm în faţa unor expresii în curs de constituire. Cred că ,,litigant” ar fi mai potrivit, dacă avem în vedere că avocatul îşi susţine clientul şi dacă admitem că e, odată cu acesta, parte într-un proces.
În engleză există termenul ,,litigator" a cărui definiţie o redau mai jos, a cărui traducere îi determină pe cei care lucrează în domeniu să-l traducă aidoma în română cu schimbarea doar a pronunţiei. Timpul va demonstra care variantă se va impune.
Definition:
A litigator is a lawyer who specializes in criminal or civil litigation. Litigators represent plaintiffs and defendants in hearings, arbitrations and mediations as well as jury and non-jury trials. The plaintiffs and defendants involved in the lawsuit are known as “litigants.” Litigators may lead a trial team consisting of litigation paralegals, experts, legal secretaries, litigation support personnel and others.
Also Known As:
Trial Lawyer, Trial Attorney, Trial Advocate
Examples:
The litigator cross-examined the witness before the judge and jury.
Iată cum sună traducerea automată oferită de Google şi adaptată, de data aceasta, mai mult ,,după ureche" de mine:
Un litigator este un avocat care este specializat în litigii civile sau penale. Litigatorii reprezintă reclamanţii şi pârâţii la audieri, arbitraje şi medieri, precum şi procesele cu juriu şi non-juriu.Reclamanţii şi inculpaţii implicaţi în proces sunt cunoscuţi ca litiganţi. ,,Avocatul litigator" poate conduce o echipă prezentă în proces constând din paralegals litigii, experţi, secretari juridici, personalul de asistenţă litigii si alţi "justiţiabili.".
Cunoscut şi ca:
Avocat proces, procurorul Trial, avocatul Trial
exemple:
Litigatorul a chestionat martorul în faţa judecătorului şi a juriului.
În concluzie, conform dicţionarelor româneşti( DOOM2, DEX 98), nu este acceptată sintagma ,, avocat litigant" ( ,,avocat litigator"), dar ea există, aparţine aşa-numitului jargon avocăţesc, şi va pătrunde, desigur, în limbă sub presiunea utilizatorilor într-o formă sau alta. Aici e sarcina lingviştilor să înregistreze evoluţia de formă şi de sens a structurilor luate în discuţie. Până atunci, avocaţilor...succes în rezolvarea litigiilor, iar nouă, celorlalţi, la cât mai puţine litigii!
P.S. N-am la îndemână un dicţionar de termeni juridici, s-ar putea să fie prezentă acolo una dintre explicaţii.
paralegal (engl.)- ajutor juridic
paralegal (engl.)- asistent al unui avocat
Bibliografie :
1. Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005
2. http://dexonline.ro/
3. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Coordonator ştiinţific Eugenia Dima, Ed. ARC şi GUNIVAS, 2007
4. http://legalcareers.about.com/od/glossary/g/Litigators.htm
joi, 7 iulie 2011
Dezastrul unei generaţii sau dezastrul unei promoţii?
În ultima săptămână, toate televiziunile au analizat ceea ce jurnaliştii au numit ,,Dezastrul unei generaţii” . Titlurile din presa scrisă sau audiovizuală au constituit variaţiuni pe aceeaşi temă. S-a auzit câte un glas care încerca să le explice că nu e vorba de eşecul unei ,,generaţii”, cel mult al unei ,,promoţii” şi nici chiar al acesteia în ansamblul său.
Analizând contextele în care e folosit cuvântul ,,generaţie”, putem constata că referentul e, de fapt ,,promoţia” sau ,,seria” 2011. Dacă ne gândim la ceea ce s-a întâmplat în ultimii douăzeci de ani cu învăţământul românesc, am putea extinde trimiterile la mai multe promoţii de elevi, îndeosebi la cele din ultimii zece ani, când preocuparea majoră a multora dintre ei era cum să-şi perfecţioneze tehnicile de copiat. Avertismentele noastre cum că nu e benefic pentru devenirea lor erau privite cu îngăduinţă binevoitoare, iar profesorul care le ţinea lecţii de morală era văzut ca un ,,Don Quijote”! Pentru unii, nu ţinea nici măcar argumentul că ,,VIAŢA NU O POŢI COPIA!”, că rostul şcolii nu e altul decât să te ajute să-ţi construieşti ,,legenda personală”. În acest caz, da, putem vorbi de un eşec al mai multor serii de absolvenţi de liceu, mai exact de un eşec al şcolii în a da repere corecte pentru viaţă tinerilor. Consider însă că nu poate fi vorba de eşecul ,,unei generaţii”, dacă ţinem la sensul termenilor:,, ♦ Perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de cea a fiului.” Apoi trebuie să nu-i uităm pe tinerii care după 1990 au înţeles să-şi ia viaţa ,,în propriile mâini”, să se pregătească temeinic, ajungând în funcţii cheie fie la firme de prestigiu din ţară, în multinaţionale cu filiale în România sau în facultăţi din Europa şi din SUA, unii dintre ei parcurgând o carieră universitară de succes.
Folosind termenul ,,generaţie” asociat cuvântului ,,dezastru” îi nedreptăţim pe aceia care lucrează până la 22, 23 zilnic, nu poţi să nu-i bănuieşti dincolo de geamurile luminate ale blocurilor turn din capitală, în vreme ce tu, matur cu notă mare la bac ,,pe vremea ta”, îţi faci plimbarea de seară!
Prin urmare, corect ar fi ca toţi comentatorii fenomenului numit ,,Bacalaureat 2011” să fie mai atenţi în utilizarea termenilor. Sigur că era cazul să se întâmple ceva. Toţi ştiam asta. Nu se poate construi nimic în lumea asta bazându-te pe ,,copy- paste”! Dar să nu aruncăm cu noroi în aceia, nu puţini, care constituie ,, generaţia libertăţii noastre”, adică un cumul de mai multe promoţii, aşa cum rezultă din analiza sensurilor redate mai jos.
PROMÓȚIE2, promoții, s. f. Promovare a unui produs, în vederea intrării pe piață sau a creșterii vânzărilor, pentru a face cunoscută o marcă sau un nou tip de produs. – Din engl. promotion.
Sursa: DEX '09 | Adăugată de cata | Greșeală de tipar | Permalink
PROMÓȚIE1, promoții, s. f. Serie de absolvenți ai unei școli, ai unei facultăți etc.; totalitatea persoanelor care absolvă în același an un ciclu de învățământ. – Din fr. promotion, lat. promotio, -onis.
Sursa: DEX '09 | Adăugată de cata | Greșeală de tipar | Permalink
Dictionar: Dicționar de sinonime | Permalink
PROMÓȚIE s. serie. (Prima ~ de studenți din noua facultate.)
GENERÁȚIE, generații, s. f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care sunt cam de aceeași vârstă. ◊ Expr. Din generație în generație = din tată în fiu; de la o epocă la alta (până la noi). ♦ Perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care aparțin aceleiași specii sau rase și care s-au născut în același an. 3. (în sintagma) Teoria generației spontanee = teorie materialistă naivă conform căreia din materii minerale sau organice pot lua naștere unele organisme vii în mod spontan. – Din fr. génération, lat. generatio.
Sursa: DEX '98 | Adăugată de gall | Greșeală de tipar | Permalink
Sursa: http://dexonline.ro/definitie/genera%C8%9Bie
Pentru conformitate, ar fi de citit despre generaţia de după Primul Război Mondial. Reiau mai jos notele de lectură publicate cu ceva vreme în urmă.
Mircea Eliade, ,,Profetism românesc"
Admin, note de lectură,19 iunie 2009
Ultima carte a lui Alex Ştefănescu mi-a amintit de una dintre primele cărţi ale libertăţii publicate în 1990:
Mircea Eliade, Profetism românesc, vol.I-II, Editura ,,Roza vânturilor", Bucureşti,1990
Cele două volume adună articole publicate de Mircea Eliade în cotidianul ,,Cuvântul" între 1927-1928 (în foileton), în revista ,,Destin" de la Madrid 1952-1953, în ,,Vremea", ,,Criterion", ,,Viaţa literară", între 1934 -1938. Volumele sunt prefaţate de Dan Zamfirescu, cel care apreciază că ,,E datoria noastră să-i purtăm cu noi duhul nemuritor, şi să citim astăzi aceste pagini ce reprezintă- credem- culmea cugetării lui Mircea Eliade despre ai săi. Nimeni nu a îndrăznit să creadă atât de cutezător în viitorul culturii române. E timpul ca şi cultura română să-l descopere şi să-l aducă acasă, în duh, pe unul dintre marii săi profeţi."
Aparţinând aşa-numitei generaţii `27 , alături de Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu şi alţii, Mircea Eliade se detaşează în lider al grupării ale cărei idealuri le defineşte în articolele publicate în presa vremii. Editorii din 1990 îşi propun să redea publicului larg aceste texte care dezvăluie un autor-profet, un intelectual ce-şi asumă destinul său şi al neamului din care face parte, considerând că a venit momentul când România trebuie să iasă din provincialism.
Volumul I cuprinde:
• Itinerariu spiritual
• Scrisori către un provincial
• Destinul culturii româneşti
Volumul al II-lea:
• România în eternitate
,,Acestui provincial îi dădeam lecţii de bărbăţie şi eroism, îl somam să se scuture de clişee, de indolenţă şi mediocritate, să-şi ia tinereţea în serios, adică, în primul rând, să muncească din răsputeri, să facă ceva, să creeze. Eram obsedat de teama că generaţia noastră, singura generaţie liberă, disponibilă , din istoria neamului românesc, nu va avea timp să-şi împlinească misiunea, că ne vom trezi într-o zi mobilizaţi, aşa cum au fost părinţii, moşii şi strămoşii noştri, şi atunci va fi prea târziu ca să mai putem crea liber, atunci nu vom putea face decât ceea ce au fost ursiţi să facă înaintaşii noştri: să luptăm, să fim jertfiţi, să amuţim.(...) Mă simţeam responsabil pentru întreaga generaţie tânără . Mi-o închipuiam chemată pentru lucruri mari; în primul rând, ştiam că aveam datoria să lărgim considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile. (...) Ceream provincialului, cum îmi ceream şi mie, un efort supraomenesc pentru a învăţa şi a face tot ce nu avuseseră răgaz să înveţe sau să facă strămoşii noştri."(Mircea Eliade)
Fiecare generaţie are un spirit al ei. Generaţia actuală îşi caută încă o personalitate care s-o scoată din letargie, comoditate, mediocritate, care să-i capaciteze energiile, să-i identifice idealul înalt , cel de dincolo de egoismul mărunt. Niciodată în istorie nu s-au înfăptuit schimbări majore fără un ţel care să vizeze destinul naţional şi general-uman. De unde să găsim acum un Dimitrie Cantemir, un Mihail Kogălniceanu, un Titu Maiorescu, un Nicolae Iorga, un Titulescu, un Eliade.....???????? Şi lista e şi rămâne deschisă. Cred cu tărie că tot ce ne rămâne este să urmăm îndemnul lui Mircea Eliade.
Analizând contextele în care e folosit cuvântul ,,generaţie”, putem constata că referentul e, de fapt ,,promoţia” sau ,,seria” 2011. Dacă ne gândim la ceea ce s-a întâmplat în ultimii douăzeci de ani cu învăţământul românesc, am putea extinde trimiterile la mai multe promoţii de elevi, îndeosebi la cele din ultimii zece ani, când preocuparea majoră a multora dintre ei era cum să-şi perfecţioneze tehnicile de copiat. Avertismentele noastre cum că nu e benefic pentru devenirea lor erau privite cu îngăduinţă binevoitoare, iar profesorul care le ţinea lecţii de morală era văzut ca un ,,Don Quijote”! Pentru unii, nu ţinea nici măcar argumentul că ,,VIAŢA NU O POŢI COPIA!”, că rostul şcolii nu e altul decât să te ajute să-ţi construieşti ,,legenda personală”. În acest caz, da, putem vorbi de un eşec al mai multor serii de absolvenţi de liceu, mai exact de un eşec al şcolii în a da repere corecte pentru viaţă tinerilor. Consider însă că nu poate fi vorba de eşecul ,,unei generaţii”, dacă ţinem la sensul termenilor:,, ♦ Perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de cea a fiului.” Apoi trebuie să nu-i uităm pe tinerii care după 1990 au înţeles să-şi ia viaţa ,,în propriile mâini”, să se pregătească temeinic, ajungând în funcţii cheie fie la firme de prestigiu din ţară, în multinaţionale cu filiale în România sau în facultăţi din Europa şi din SUA, unii dintre ei parcurgând o carieră universitară de succes.
Folosind termenul ,,generaţie” asociat cuvântului ,,dezastru” îi nedreptăţim pe aceia care lucrează până la 22, 23 zilnic, nu poţi să nu-i bănuieşti dincolo de geamurile luminate ale blocurilor turn din capitală, în vreme ce tu, matur cu notă mare la bac ,,pe vremea ta”, îţi faci plimbarea de seară!
Prin urmare, corect ar fi ca toţi comentatorii fenomenului numit ,,Bacalaureat 2011” să fie mai atenţi în utilizarea termenilor. Sigur că era cazul să se întâmple ceva. Toţi ştiam asta. Nu se poate construi nimic în lumea asta bazându-te pe ,,copy- paste”! Dar să nu aruncăm cu noroi în aceia, nu puţini, care constituie ,, generaţia libertăţii noastre”, adică un cumul de mai multe promoţii, aşa cum rezultă din analiza sensurilor redate mai jos.
PROMÓȚIE2, promoții, s. f. Promovare a unui produs, în vederea intrării pe piață sau a creșterii vânzărilor, pentru a face cunoscută o marcă sau un nou tip de produs. – Din engl. promotion.
Sursa: DEX '09 | Adăugată de cata | Greșeală de tipar | Permalink
PROMÓȚIE1, promoții, s. f. Serie de absolvenți ai unei școli, ai unei facultăți etc.; totalitatea persoanelor care absolvă în același an un ciclu de învățământ. – Din fr. promotion, lat. promotio, -onis.
Sursa: DEX '09 | Adăugată de cata | Greșeală de tipar | Permalink
Dictionar: Dicționar de sinonime | Permalink
PROMÓȚIE s. serie. (Prima ~ de studenți din noua facultate.)
GENERÁȚIE, generații, s. f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care sunt cam de aceeași vârstă. ◊ Expr. Din generație în generație = din tată în fiu; de la o epocă la alta (până la noi). ♦ Perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care aparțin aceleiași specii sau rase și care s-au născut în același an. 3. (în sintagma) Teoria generației spontanee = teorie materialistă naivă conform căreia din materii minerale sau organice pot lua naștere unele organisme vii în mod spontan. – Din fr. génération, lat. generatio.
Sursa: DEX '98 | Adăugată de gall | Greșeală de tipar | Permalink
Sursa: http://dexonline.ro/definitie/genera%C8%9Bie
Pentru conformitate, ar fi de citit despre generaţia de după Primul Război Mondial. Reiau mai jos notele de lectură publicate cu ceva vreme în urmă.
Mircea Eliade, ,,Profetism românesc"
Admin, note de lectură,19 iunie 2009
Ultima carte a lui Alex Ştefănescu mi-a amintit de una dintre primele cărţi ale libertăţii publicate în 1990:
Mircea Eliade, Profetism românesc, vol.I-II, Editura ,,Roza vânturilor", Bucureşti,1990
Cele două volume adună articole publicate de Mircea Eliade în cotidianul ,,Cuvântul" între 1927-1928 (în foileton), în revista ,,Destin" de la Madrid 1952-1953, în ,,Vremea", ,,Criterion", ,,Viaţa literară", între 1934 -1938. Volumele sunt prefaţate de Dan Zamfirescu, cel care apreciază că ,,E datoria noastră să-i purtăm cu noi duhul nemuritor, şi să citim astăzi aceste pagini ce reprezintă- credem- culmea cugetării lui Mircea Eliade despre ai săi. Nimeni nu a îndrăznit să creadă atât de cutezător în viitorul culturii române. E timpul ca şi cultura română să-l descopere şi să-l aducă acasă, în duh, pe unul dintre marii săi profeţi."
Aparţinând aşa-numitei generaţii `27 , alături de Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu şi alţii, Mircea Eliade se detaşează în lider al grupării ale cărei idealuri le defineşte în articolele publicate în presa vremii. Editorii din 1990 îşi propun să redea publicului larg aceste texte care dezvăluie un autor-profet, un intelectual ce-şi asumă destinul său şi al neamului din care face parte, considerând că a venit momentul când România trebuie să iasă din provincialism.
Volumul I cuprinde:
• Itinerariu spiritual
• Scrisori către un provincial
• Destinul culturii româneşti
Volumul al II-lea:
• România în eternitate
,,Acestui provincial îi dădeam lecţii de bărbăţie şi eroism, îl somam să se scuture de clişee, de indolenţă şi mediocritate, să-şi ia tinereţea în serios, adică, în primul rând, să muncească din răsputeri, să facă ceva, să creeze. Eram obsedat de teama că generaţia noastră, singura generaţie liberă, disponibilă , din istoria neamului românesc, nu va avea timp să-şi împlinească misiunea, că ne vom trezi într-o zi mobilizaţi, aşa cum au fost părinţii, moşii şi strămoşii noştri, şi atunci va fi prea târziu ca să mai putem crea liber, atunci nu vom putea face decât ceea ce au fost ursiţi să facă înaintaşii noştri: să luptăm, să fim jertfiţi, să amuţim.(...) Mă simţeam responsabil pentru întreaga generaţie tânără . Mi-o închipuiam chemată pentru lucruri mari; în primul rând, ştiam că aveam datoria să lărgim considerabil orizontul cultural românesc, deschizând ferestre către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile. (...) Ceream provincialului, cum îmi ceream şi mie, un efort supraomenesc pentru a învăţa şi a face tot ce nu avuseseră răgaz să înveţe sau să facă strămoşii noştri."(Mircea Eliade)
Fiecare generaţie are un spirit al ei. Generaţia actuală îşi caută încă o personalitate care s-o scoată din letargie, comoditate, mediocritate, care să-i capaciteze energiile, să-i identifice idealul înalt , cel de dincolo de egoismul mărunt. Niciodată în istorie nu s-au înfăptuit schimbări majore fără un ţel care să vizeze destinul naţional şi general-uman. De unde să găsim acum un Dimitrie Cantemir, un Mihail Kogălniceanu, un Titu Maiorescu, un Nicolae Iorga, un Titulescu, un Eliade.....???????? Şi lista e şi rămâne deschisă. Cred cu tărie că tot ce ne rămâne este să urmăm îndemnul lui Mircea Eliade.
marți, 5 iulie 2011
Întâlnirea va avea loc la ora 14 sau la orele 14?
Constatăm destul de frecvent că, în exprimarea orală, dar şi în cea scrisă, apar construcţii în care substantivul ,,oră” e acordat la plural cu numeralul care are valoare substantivală şi funcţie sintactică de atribut substantival apoziţional ( apoziţie neacordată ). Am observat că această confuzie apare în limbajul unor oameni instruiţi, lucru regretabil de altfel.
De unde această greşeală? Pare a fi un ,,hiperurbanism” , a cărui sursă e, desigur, ,,teama de a nu greşi”.
Să analizăm câteva contexte. Dacă toţi spunem ,,Ne vedem la ora unu.” , mulţi dintre noi au tendinţa de a rosti ,,Ne vedem la orele trei.” Acordul nu-şi are rostul, pentru că ,,ora” e una, iar ,,trei” exprimă numele orei. Prin urmare, ,,Întâlnirea va avea loc la ora 14 .”, dar ,,Întâlnirea se va desfăşura între orele 14 şi 18.”
În textele invitaţiilor pentru nunţi, botezuri si alte evenimente, apare destul de des construcţia ,,începând cu orele...”.
Corect: ,,începând cu ora”. Am căutat pe diverse site-uri modele de invitaţii şi am constatat cu bucurie că sunt mai puţine cele care conţin greşeala analizată. Iată, totuşi, două care o ilustrează:
Invitaţii nuntă
I.
Două inimi, o singură dragoste,
Două promisiuni, un legământ,
Doua vieţi devin una.
Alina şi Mircea,
Două familii, Popescu şi Vasile,
Va invită să luaţi parte la sărbătoarea naşterii unei noi familii.
Evenimentul va avea loc la Biserica Elefterie începând cu orele 11.
Familiile de onoare: Gorea Adina si Mihaela
II.
A fost dragoste la prima vedere...
A fost un vis împlinit...
Acum pornim împreună pe acelaşi drum.
Familiile Capră şi Rucăr
vă invită cu bucurie la căsătoria copiilor lor
ADRIAN şi TATIANA
care va avea loc în data de 3 august 2008.
Ceremonia religioasă se va oficia la "Sala Regatului"
Masa, dansul şi felicitările se vor desfăşura la
Restaurantul Bastion, începând cu orele 15.00.
Vă aşteptăm cu drag!
Sursa:
http://www.e-mariage.ro/invitatii_nunta_2.html
luni, 4 iulie 2011
Schiţe ale câtorva studii de caz din programa pentru clasa a XI-a
În atenţia prietenilor care sunt în clasa a XI-a! Sunt câteva studii de caz din programa pentru clasa a XI-a. Pe parcurs le voi adăuga şi pe celelalte. Nu e rău să vă orientaţi puţin asupra temelor.
Dimensiunea religioasă a existenţei
Fişa studiului de caz
Titlul: De la Scriptură la scriitură în cultura română premodernă
Tema: Dimensiunea religioasă a existenţei
Clasa a XI-a E
Componenţa grupei de elevi:
1. ……………………………………
2. ……………………………………
3. ……………………………………
4. ……………………………………
5. ……………………………………
Calendarul cazului:
Pregătire: 15 a X-a - 1 a XII-a 2011
Susţinere: ianuarie 2011
Bibliografie orientativă
1. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, cap.Biserica; (capitolul cuprinde o trecere în revistă a mărturiilor-adesea foarte critice- ale unor călători străini în Ţările Române despre starea bisericii şi a credincioşilor – foarte zeloşi în ţinerea postului, dar neinstruiţi şi superstiţioşi-; capitolul vorbeşte şi despre religiozitatea populară şi evocă situaţia dramatică a convertirii la altă religie sau confesiune)
2. Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu,Bucureşti, Editura Meridiane, 1993, capitolele Tipuri de viaţă religioasă, Emoţia religioasă şi imaginaţia religioasă ( pentru raportul cu religia aleuropenilor din diferite medii sociale, din secolele XIV- XV)
3. Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, în Opere, 9, ed. Dorli Blaga, Bucureşti, Editura Meridiane, 1985, capitolele: Spiritualităţi bipolare, Transcendentul care coboară, Perspectiva sofianică ( pentru relaţia dintre religiozitatea ortodoxă şi cultura populară românească )
4. Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1995( pentru relaţia dintre religiozitatea ortodoxă şi cultura populară românească )
5. Iordan Chimet, Dreptul la memorie, vol.IV, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993 ( o antologie a polemicilor interbelice în legătură cu religiozitatea românească)
6. Doru Radoslav, Sentimentul religios la români. O perspectivă istorică (sec. XVII-XX), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997 ( un studiu de mentalităţi despre religiozitatea românească)
7. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, operă de înţelepciune, scrisă în sec. al XVI-lea (c. 1518-1521), în slavonă (limba curţii şi a bisericii în acea perioadă), care cuprinde meditaţii şi sfaturi religioase, etice şi practice, , legate de rolul domnitorului. Nu se ştie dacă aparţine cu adevărat domnitorului sau altcuiva care a scris-o pentru el ( s-a presupus că a fost vorba de un călugăr).
8. Psaltirea pre versuri tocmită, publicată în 1673, de Dosoftei, mitropolitul Moldovei; transpunere în versuri a Psaltirii , operă importantă păentru evoluţia poeziei româneşti
9. Didahiile (- Predicile ) lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, redactate şi rostite între anii 1708- 1716
10. Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Bucureşti, Editura Humanitas,
11. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1990
12. Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000
13. Miron Costin, Viaţa lumii
Studiu de caz- III
Formarea conştiinţei istorice
Titlul: Istorie, literatură, conştiinţă istorică
Tema: Formarea conştiinţei istorice
Clasa a XI-a E
Componenţa grupei de elevi:
1. ………………………………..
2. ………………………………...
3. …………………………………
4. ………………………………….
5. ………………………………….
Calendarul cazului:
Pregătire: 15 a X-a - 5 a XII-a 2011
Susţinere: ianuarie 2011
Bibliografie orientativă
1. Cronicarii moldoveni. Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce. Antologie, introducere, comentarii, dosare critice, glosar şi bibliografie de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997
2. Miron Costin, De neamul moldovenilor (în orice ediţie la care aveţi acces)
3. Cronicarii munteni, Prefaţă de Al. Piru, antologie de Virgiliu Ene, text stabilit de Mihail Gregorian, Editura Tineretului, Lyceum, 1968 ( sau altă antologie a cronicarilor munteni pe care o găsiţi )
4. Pentru imaginea cronicarilor în istoria literară, citiţi capitolul Cronicile din Istoria critică a literaturii române, vol. I de Nicolae Manolescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1990; capitolele Cronicarii moldoveni şi Cronicarii munteni din Istoria literaturii române de la origini până în prezent de George Călinescu, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
5. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997 ( se vor urmări diferenţele de argumentare şi de interpretare ale fenomenului istoric )
6. Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei(- capitolul O insulă latină), Bucureşti, Editura Humanitas, 2002
7. Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor ( în orice ediţie găsiţi)
Notă! Bibliografia va fi completată de voi cu alte titluri sau cu site-urile pe care le-aţi folosit în culegerea de informaţii. În redactarea listei bibliografice, veţi trece operele în ordine alfabetică după numele autorilor.
Direcţii de investigare
1. Care sunt ideile importante pe care cronicarii le afirmă în legătură cu originile, continuitatea şi limba română?
2. Ce forme capătă în letopiseţe “cultul întemeietor”? Referiţi-vă la “miturile începuturilor” ( Dragoş-Vodă sau Negru-Vodă) sau la “miturile dinastice” ( Basarabii).
3. Care este sensul pe care îl dau cronicarii istoriei şi scrisului lor?
4. Cum este perceput astăzi rolul cronicarilor munteni şi moldoveni în plan cultural?
5. În ce anume constă valoarea literară a letopiseţelor citite de voi?
6. Cum explicaţi actualitatea temei identitare sau obsesia identitară a românilor?
Studiu de caz –IV
Fişa
Rolul literaturii în perioada paşoptistă
Titlul: Literatura- calea spre o naţiune modernă
Tema: Rolul literaturii în perioada paşoptistă
Clasa a XI-a E
Componenţa grupei de elevi:
1. ……………………………….
2. ………………………………..
3. ………………………………..
4. ………………………………..
5. ………………………………..
Calendarul cazului:
Pregătire: 15 a X-a 2011 - 10 I 2012
Susţinere : 11 I - 18 I 2012
Posibile direcţii de investigare
1. Ce înţeleg prin literatură primii paşoptişti?
2. Care sunt caracteristicile şi finalităţile poeziei, ale prozei şi ale teatrului în epoca studiată?
3. Cum se percepe pe sine poetul şi cum se înfăţişează celorlaţi în perioada paşoptistă?
4. Care sunt posibilităţile de a cultiva o anumită identitate culturală a literaturii române şi pe ce se sprijină acestea?
Documentarea- bibliografie orientativă ( pentru fiecare subtemă)
A. Literatura- un concept polivalent
1. Ion Heliade Rădulescu, Literatura-Politica, din Echilibru între antiteze, în Opere, vol.II, ediţie de Mitcea Anghelescu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, pag. 914- 934
2. Ion Heliade Rădulescu, Început de bibliotecă universală, în Opere, ed. cit., pag. 522-536
3. Gh. Asachi, Omul literat, Despre literatură, în Opere, vol.II , Bucureşti, Editura Minerva, 1981, pag. 543-545, 593-594
B. Poezia, proza, teatrul
1. Cezar Bolliac, Răspuns la articolul “Poezie” şi “Poezia”, în Scrieri, vol.II, ediţie de Andrei Rusu, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, pag. 36-40, 57-71
2. Ion Heliade Rădulescu, Versificaţie, în Critica literară, ediţie de Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, pag. 193-235
3. Ion Heliade Rădulescu, Teatru naţional şi Cuvânt la examenul Şcolii Filarmonice, în Opere, vol. I, ed. citată, pag. 316-317, 333-338
4. Barbu Catargiu , Teatru naţional şi Teodor Codrescu, Teatrul naţional, în Gândirea românească în epoca paşoptistă, ediţie de Paul Cornea şi Mihai Zamfir, vol.I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, pag. 495-498, 518-519
C. Poetul
1. Ion Heliade Rădulescu, La moartea lui Cârlova ( orice ediţie)
2. Ion Heliade Rădulescu, Domnul Sarsailă, autorul
3. C.Negruzzi, Scrisoarea IV ( Un poet necunoscut)
4. Vasile Alecsandri, Un episod de la 1848 şi Mărgărita
5. Grigore Alexandrescu, Epistole
D.În căutarea identităţii culturale
1. Mihail Kogălniceanu, Tainele inimei.Scrieri alese, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, ( Introducţie la “Dacia Literară” şi Programul revistei “Propăşirea”, Foaie ştiinţifică şi literară)
2. Vasile Alecsandri, Românii şi poezia lor, în Opere, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1974
3. Alecu Russo, Poezia poporală, în Scrieri alese, Bucureşti, Editura Albatros, 1972
4. Cezar Bolliac, Poezia populară, în Scrieri, vol, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1983
E. Perspectiva criticilor şi a istoricilor literari asupra epocii
1. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, 1982
2. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol.I, Bucureşti, Editura Minerva, 1990
Notă! La finalizarea studiului de caz se va redacta lista cu bibliografia parcursă, notându-se lucrările consultate în ordinea alfabetică a numelor autorilor.
Studiu de caz- V
Fişa
Titlul: Criticismul junimist
Tema: Rolul lui Titu Maiorescu şi al societăţii literare “Junimea” în dezvoltarea literaturii române
Clasa a XI-a E
Componenţa grupei de elevi:
1.……………………………….
2………………………………..
3………………………………..
4………………………………..
5………………………………..
Calendarul cazului:
Pregătire: 15 ianuarie 2011 - 20 martie 2012
Susţinere : martie 2012
Posibile direcţii de investigare
1.Care sunt etapele în evoluţia societăţii “Junimea”?
2.Care sunt obiectivele şi direcţiile de activitate ale “Junimii”?
3.În ce constă teoria “formelor fără fond” şi în ce context a fost formulată?
4.Cum au fost receptate în epocă şi după aceea ideile critice maioresciene?
5.Care au fost liniile “direcţiei noi” promovate de Maiorescu_
6.Cum foloseşte Maiorescu arta argumentării?
7.Cum se manifestă spiritul polemic în scrierile maioresciene?
Bibliografie orientativă
1.Citiţi următoarele studii ale lui Titu Maiorescu:
-Despre scrierea limbii române (1866)
-În contra direcţiei de azi în cultura română(1868)
-Direcţia nouă în poezia şi proza română(1872)
-Beţia de cuvinte.Studiu de patologie literară(1873)
-Comediile d-lui I.L.Caragiale (1885)
3. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent
4.Iacob Negruzzi, Amintiri din “Junimea” (1923)
Notă! La acestea se aduagă recomandările bibliografice din manual.
Dimensiunea religioasă a existenţei
Fişa studiului de caz
Titlul: De la Scriptură la scriitură în cultura română premodernă
Tema: Dimensiunea religioasă a existenţei
Clasa a XI-a E
Componenţa grupei de elevi:
1. ……………………………………
2. ……………………………………
3. ……………………………………
4. ……………………………………
5. ……………………………………
Calendarul cazului:
Pregătire: 15 a X-a - 1 a XII-a 2011
Susţinere: ianuarie 2011
Bibliografie orientativă
1. Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, cap.Biserica; (capitolul cuprinde o trecere în revistă a mărturiilor-adesea foarte critice- ale unor călători străini în Ţările Române despre starea bisericii şi a credincioşilor – foarte zeloşi în ţinerea postului, dar neinstruiţi şi superstiţioşi-; capitolul vorbeşte şi despre religiozitatea populară şi evocă situaţia dramatică a convertirii la altă religie sau confesiune)
2. Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu,Bucureşti, Editura Meridiane, 1993, capitolele Tipuri de viaţă religioasă, Emoţia religioasă şi imaginaţia religioasă ( pentru raportul cu religia aleuropenilor din diferite medii sociale, din secolele XIV- XV)
3. Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, în Opere, 9, ed. Dorli Blaga, Bucureşti, Editura Meridiane, 1985, capitolele: Spiritualităţi bipolare, Transcendentul care coboară, Perspectiva sofianică ( pentru relaţia dintre religiozitatea ortodoxă şi cultura populară românească )
4. Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1995( pentru relaţia dintre religiozitatea ortodoxă şi cultura populară românească )
5. Iordan Chimet, Dreptul la memorie, vol.IV, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993 ( o antologie a polemicilor interbelice în legătură cu religiozitatea românească)
6. Doru Radoslav, Sentimentul religios la români. O perspectivă istorică (sec. XVII-XX), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997 ( un studiu de mentalităţi despre religiozitatea românească)
7. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, operă de înţelepciune, scrisă în sec. al XVI-lea (c. 1518-1521), în slavonă (limba curţii şi a bisericii în acea perioadă), care cuprinde meditaţii şi sfaturi religioase, etice şi practice, , legate de rolul domnitorului. Nu se ştie dacă aparţine cu adevărat domnitorului sau altcuiva care a scris-o pentru el ( s-a presupus că a fost vorba de un călugăr).
8. Psaltirea pre versuri tocmită, publicată în 1673, de Dosoftei, mitropolitul Moldovei; transpunere în versuri a Psaltirii , operă importantă păentru evoluţia poeziei româneşti
9. Didahiile (- Predicile ) lui Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, redactate şi rostite între anii 1708- 1716
10. Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Bucureşti, Editura Humanitas,
11. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Bucureşti, Editura Minerva, 1990
12. Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000
13. Miron Costin, Viaţa lumii
Studiu de caz- III
Formarea conştiinţei istorice
Titlul: Istorie, literatură, conştiinţă istorică
Tema: Formarea conştiinţei istorice
Clasa a XI-a E
Componenţa grupei de elevi:
1. ………………………………..
2. ………………………………...
3. …………………………………
4. ………………………………….
5. ………………………………….
Calendarul cazului:
Pregătire: 15 a X-a - 5 a XII-a 2011
Susţinere: ianuarie 2011
Bibliografie orientativă
1. Cronicarii moldoveni. Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce. Antologie, introducere, comentarii, dosare critice, glosar şi bibliografie de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997
2. Miron Costin, De neamul moldovenilor (în orice ediţie la care aveţi acces)
3. Cronicarii munteni, Prefaţă de Al. Piru, antologie de Virgiliu Ene, text stabilit de Mihail Gregorian, Editura Tineretului, Lyceum, 1968 ( sau altă antologie a cronicarilor munteni pe care o găsiţi )
4. Pentru imaginea cronicarilor în istoria literară, citiţi capitolul Cronicile din Istoria critică a literaturii române, vol. I de Nicolae Manolescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1990; capitolele Cronicarii moldoveni şi Cronicarii munteni din Istoria literaturii române de la origini până în prezent de George Călinescu, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
5. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997 ( se vor urmări diferenţele de argumentare şi de interpretare ale fenomenului istoric )
6. Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei(- capitolul O insulă latină), Bucureşti, Editura Humanitas, 2002
7. Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor ( în orice ediţie găsiţi)
Notă! Bibliografia va fi completată de voi cu alte titluri sau cu site-urile pe care le-aţi folosit în culegerea de informaţii. În redactarea listei bibliografice, veţi trece operele în ordine alfabetică după numele autorilor.
Direcţii de investigare
1. Care sunt ideile importante pe care cronicarii le afirmă în legătură cu originile, continuitatea şi limba română?
2. Ce forme capătă în letopiseţe “cultul întemeietor”? Referiţi-vă la “miturile începuturilor” ( Dragoş-Vodă sau Negru-Vodă) sau la “miturile dinastice” ( Basarabii).
3. Care este sensul pe care îl dau cronicarii istoriei şi scrisului lor?
4. Cum este perceput astăzi rolul cronicarilor munteni şi moldoveni în plan cultural?
5. În ce anume constă valoarea literară a letopiseţelor citite de voi?
6. Cum explicaţi actualitatea temei identitare sau obsesia identitară a românilor?
Studiu de caz –IV
Fişa
Rolul literaturii în perioada paşoptistă
Titlul: Literatura- calea spre o naţiune modernă
Tema: Rolul literaturii în perioada paşoptistă
Clasa a XI-a E
Componenţa grupei de elevi:
1. ……………………………….
2. ………………………………..
3. ………………………………..
4. ………………………………..
5. ………………………………..
Calendarul cazului:
Pregătire: 15 a X-a 2011 - 10 I 2012
Susţinere : 11 I - 18 I 2012
Posibile direcţii de investigare
1. Ce înţeleg prin literatură primii paşoptişti?
2. Care sunt caracteristicile şi finalităţile poeziei, ale prozei şi ale teatrului în epoca studiată?
3. Cum se percepe pe sine poetul şi cum se înfăţişează celorlaţi în perioada paşoptistă?
4. Care sunt posibilităţile de a cultiva o anumită identitate culturală a literaturii române şi pe ce se sprijină acestea?
Documentarea- bibliografie orientativă ( pentru fiecare subtemă)
A. Literatura- un concept polivalent
1. Ion Heliade Rădulescu, Literatura-Politica, din Echilibru între antiteze, în Opere, vol.II, ediţie de Mitcea Anghelescu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, pag. 914- 934
2. Ion Heliade Rădulescu, Început de bibliotecă universală, în Opere, ed. cit., pag. 522-536
3. Gh. Asachi, Omul literat, Despre literatură, în Opere, vol.II , Bucureşti, Editura Minerva, 1981, pag. 543-545, 593-594
B. Poezia, proza, teatrul
1. Cezar Bolliac, Răspuns la articolul “Poezie” şi “Poezia”, în Scrieri, vol.II, ediţie de Andrei Rusu, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, pag. 36-40, 57-71
2. Ion Heliade Rădulescu, Versificaţie, în Critica literară, ediţie de Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, pag. 193-235
3. Ion Heliade Rădulescu, Teatru naţional şi Cuvânt la examenul Şcolii Filarmonice, în Opere, vol. I, ed. citată, pag. 316-317, 333-338
4. Barbu Catargiu , Teatru naţional şi Teodor Codrescu, Teatrul naţional, în Gândirea românească în epoca paşoptistă, ediţie de Paul Cornea şi Mihai Zamfir, vol.I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, pag. 495-498, 518-519
C. Poetul
1. Ion Heliade Rădulescu, La moartea lui Cârlova ( orice ediţie)
2. Ion Heliade Rădulescu, Domnul Sarsailă, autorul
3. C.Negruzzi, Scrisoarea IV ( Un poet necunoscut)
4. Vasile Alecsandri, Un episod de la 1848 şi Mărgărita
5. Grigore Alexandrescu, Epistole
D.În căutarea identităţii culturale
1. Mihail Kogălniceanu, Tainele inimei.Scrieri alese, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, ( Introducţie la “Dacia Literară” şi Programul revistei “Propăşirea”, Foaie ştiinţifică şi literară)
2. Vasile Alecsandri, Românii şi poezia lor, în Opere, vol. IV, Bucureşti, Editura Minerva, 1974
3. Alecu Russo, Poezia poporală, în Scrieri alese, Bucureşti, Editura Albatros, 1972
4. Cezar Bolliac, Poezia populară, în Scrieri, vol, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1983
E. Perspectiva criticilor şi a istoricilor literari asupra epocii
1. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, 1982
2. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol.I, Bucureşti, Editura Minerva, 1990
Notă! La finalizarea studiului de caz se va redacta lista cu bibliografia parcursă, notându-se lucrările consultate în ordinea alfabetică a numelor autorilor.
Studiu de caz- V
Fişa
Titlul: Criticismul junimist
Tema: Rolul lui Titu Maiorescu şi al societăţii literare “Junimea” în dezvoltarea literaturii române
Clasa a XI-a E
Componenţa grupei de elevi:
1.……………………………….
2………………………………..
3………………………………..
4………………………………..
5………………………………..
Calendarul cazului:
Pregătire: 15 ianuarie 2011 - 20 martie 2012
Susţinere : martie 2012
Posibile direcţii de investigare
1.Care sunt etapele în evoluţia societăţii “Junimea”?
2.Care sunt obiectivele şi direcţiile de activitate ale “Junimii”?
3.În ce constă teoria “formelor fără fond” şi în ce context a fost formulată?
4.Cum au fost receptate în epocă şi după aceea ideile critice maioresciene?
5.Care au fost liniile “direcţiei noi” promovate de Maiorescu_
6.Cum foloseşte Maiorescu arta argumentării?
7.Cum se manifestă spiritul polemic în scrierile maioresciene?
Bibliografie orientativă
1.Citiţi următoarele studii ale lui Titu Maiorescu:
-Despre scrierea limbii române (1866)
-În contra direcţiei de azi în cultura română(1868)
-Direcţia nouă în poezia şi proza română(1872)
-Beţia de cuvinte.Studiu de patologie literară(1873)
-Comediile d-lui I.L.Caragiale (1885)
3. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent
4.Iacob Negruzzi, Amintiri din “Junimea” (1923)
Notă! La acestea se aduagă recomandările bibliografice din manual.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)