Războiul între memorie şi trăire prezentă, între conştiinţă şi percepţie fizică

Guillaume de Fonclare, ,,Prizonier în propriul corp”, Editura Spandugino, Bucureşti, 2010, Traducere de Ana Mihăilescu

Clip de prezentare a cărţii

http://www.youtube.com/watch?v=_WDMDgkNv1U

Secvenţă din carte în limba franceză, însoţită de imagini şi muzică:
http://www.youtube.com/watch?v=1qZiCjShj30&NR=1

Guillaume de Fonclare la Braşov:
http://www.youtube.com/watch?v=VzYewEvHhwU&feature=related

Documentare despre Primul Război Mondial:
http://www.youtube.com/watch?v=cvmDGFsWwHc&feature=channel

http://www.youtube.com/watch?v=UAqx4dykN6A&feature=channel

http://www.youtube.com/watch?v=epzM1zGIdrE&feature=related

Publicată în 2010 în Franţa, la Editions Stock, cu titlul ,,Dans ma peau”, cartea lui Guillaume de Fonclare apare în acelaşi an în traducerea Anei Mihăilescu la Editura ,,Spandugino” cu titlul ,,Prizonier în propriul corp”. E prima carte a aceluia care a fost directorul Memorialului Războiului celui Mare din Peronne. O experinţă transformată în confesiune a căutării soluţiei demnităţii în faţa durerii. O asumare a unui destin individual dramatic pe fondul cercetării durerii colective. O incursiune în istorie prin filtrul prezentului care trebuie să înveţe, să re-înveţe lecţia fundamentală că viaţa înseamnă durere, drum cu înălţări şi, mai ales, căderi, că a fi viu nu e un lucru simplu! Imagini cutremurătoare ale ,,războiului” de atunci perpetuat în prezent: scheletele a doi combatanţi încleştate vreme de 90 de ani, un francez şi un german murind unul ca erou, celălalt drept ,,călău”: ,,O singură dată am avut ocazia să asist la prelevarea de rămăşiţe umane, să descopăr ce face pământul dintr-un om în nouăzeci de ani. Mai exact, erau doi bărbaţi; mâna unuia ţinea o baionetă pe care o înfipsese în pieptul altuia, în timp ce acesta străpungea cu un pumnal gâtul celuilalt. Nu voi uita niciodată imaginea acestor două schelete înfipte unul în celălalt. Unul era ofiţer francez- avea revolver şi ceas de mână, semne distinctive şi caracteristice pentru un ofiţer-, iar celălalt era neamţ, aşa cum era de aşteptat. S-a întâmplat la Chaulnes, pe Somme, sigur era în mai 1918.(...) Dacă ar fi fost după mine, i-aş fi lăsat aşa, împreună, dar se pare că aşa ceva nu se face. Când am emis această idee, mi s-a aruncat o privire care m-a făcut să înţeleg că era de neconceput; timp de nouăzeci de ani fuseseră împreună, nici nu se punea problema să mai rămână aşa, nici o zi în plus.” Cu o precizie de chirurg, Fonclare trece firesc de la memorie la prezentul ce-l invadează cu toate gamele durerii fizice ale unui corp ce-l părăseşte lent pe frontul luptei individuale cu viaţa. Îşi asumă durerea şi luptă să înveţe să coabiteze cu ea, cu noua identitate de pacient fără speranţă de vindecare, de om care trebuie să-şi care propriul trup devorat de durere, de neputinţa coordonării mişcărilor: ,,Pentru ceilalţi, cei care nu gravitează în jurul bolnavului, sunt, de patru ani, directorul Memorialului Războiului celui Mare de la Peronne, în Somme. Stau alături de cei mutilaţi, dezmembraţi, cu gurile sfărâmate, de cei dispăruţi, ciopârţiţi, de cei nevăzuţi ale căror suferinţe au făcut din acest război ,,Războiul cel Mare”. Sunt cel mai viu dintre toate aceste fantome. Acum şaptezeci de ani, aş fi putut fi luat drept un rănit glorios, un mare erou, un mare supravieţuitor. Rănile mele nu sunt răni de război, am scăpat de bătălii, de lupta corp la corp, de litania bombardamentelor, de urlete, de frică şi de angoasă, am scăpat de asalt. Spitalul meu nu este al lor, nu aud aici nimic altceva decât vaietele mele, nu sunt nici mirosuri şi nici sunete care să te facă să verşi. Lupta mea este inutilă, sacrificiul meu nu va duce la nicio victorie; de pe meterezele corpului meu nu îmi protejez nici familia, nici pe cei apropiaţi; nu apăr niciun ideal. Sufăr, pur şi simplu, sufăr.” Există în acele rânduri care descriu suferinţa colectivă ceva din forţa de sugestie pe care am întâlnit-o la Camil Petrescu în capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” din romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Numai că Fonclare n-a fost pe front ( nici nu avea cum!), ci a scormonit prin documente, a fost aproape de imaginea rămasă vie în osuare, în scrisorile soldaţilor către familii şi ale femeilor către iubiţii şi soţii lor. Doliu în gând şi în suflet. Durerea altora ca antidot la propria durere. Condiţia umană supusă acelei perisabilităţi de care facem abstracţie câtă vreme suntem sănătoşi! Apoi, gândul m-a dus la Blaga ,,Daţi-mi un trup, voi, munţilor săgeată vreau să fiu, să spintec nemărginirea (...) dar numai pe tine te am trecătorul meu trup.” Acel trup întru care trăim adesea, hrănindu-l cu orgoliul unei tinereţi şi vigori ce se cred veşnice, uitând că nu întru, ci în el ne aflăm tranzitoriu, că edificiul interior e cel care ne dă esenţă. Fonclare reuşeşte să ne transmită forţa de a înfrunta viaţa! Acesta e probabil unul dintre motivele pentru care cartea a primit premiul pentru eseu al Academiei Franceze şi a determinat şi interesul publicului.
Cel mai mult cred că m-a impresionat mesajul cărţii: nu lamentare, nu autocompătimire, ci analiză lucidă a unei stări de fapt pe care a şi învins-o dacă mă gândesc că a reuşit să metaforizeze durerea, să o transforme în suprapersonajul eseului trecând de la individualizare la general uman.




Prezentarea cărţii în ,,Observatorul cultural”, realizată de Dan Burcea:

http://www.observatorcultural.ro/Guillaume-de-Fonclare-sau-discreta-politete-a-disperarii*articleID_24367-articles_details.html