Tolstoi, ,,Învierea”- o secvență din monologul interior al lui Nehliudov

        Ajuns în trenul personal care-l ducea spre Siberia în urmărirea deținutei Maslova deportate în urma unui proces injust, Nehliudov ( alter egoul lui Tolstoi), cugetă  la moartea a doi deținuți pe drumul de la închisoare către gară. Nu înțelege cum e posibil ca oamenii să dispună de semenii lor ca de niște obiecte, să le provoace suferința sau chiar moartea și să nu plătească pentru asta în fața ,,legii penale” a cărei justețe o pune sub semnul întrebării. Ajunge la concluzia că, deși legea nu-i pedepsește, se vor pedepsi singuri. Își pune problema moralității propriei atitudini față de semeni.

    ,,Dacă s-ar da această problemă psihologică: ce-ar fi de făcut pentru ca oamenii din vremea noastră, creștini, umanitari sau numai buni, să săvârșească cele mai înspăimântătoare fărădelegi, fără să se simtă vinovați,   n-ar fi cu putință decât o singură dezlegare: să se stabilească ceea ce este tocmai acum în ființă: oamenii aceștia să fie guvernatori,  directori, ofițeri, polițiști, adică să aibă mai întâi încredințarea că există ceea ce se numește slujbă la stat, în care ai dreptul să te porți cu oamenii ca și cu niște lucruri, fără legături omenești și frățești; în al doilea rând, oamenii care sunt în aceste slujbe la stat să fie astfel încadrați, încât răspunderea și urmările faptelor lor față de oameni, să nu cadă pe un singur slujbaș. În afara acestor condiții, n-ar fi cu putință în vremea noastră să se făptuiască lucruri atât de înspăimântătoare ca acelea pe care le-am văzut astăzi. Tot răul vine de acolo că oamenii cred că sunt împrejurări în care se pot purta unii față de alții fără dragoste.  Dar asemenea împrejurări nu există. Numai față de lucruri te poți purta fără dragoste, dar față de oameni nu poți să te porți fără iubire, tot așa cum nu poți să te ocupi fără grijă față de albine. Dacă nu ești cu băgare de seamă cu ele, le dăunezi și lor, și ție, pentru că așa e firea albinelor. Același lucru e și cu oamenii, și nici nu poate fi altfel, pentru că iubirea reciprocă dintre oameni e o lege care stă la temelia vieții omenești. E adevărat că omul nu se poate constrânge să iubească, așa cum se poate constrânge să muncească, dar de aici nu urmează că el nu se poate purta cu oamenii fără dragoste, mai ales când are nevoie de ei. Dacă nu iubești oamenii, stai liniștit, vezi-ți de tine, de lucruri, de orice vrei tu, numai de oameni nu. După cum nu poți mânca cu folos, fără să-ți faci rău, decât atunci când ți-e foame, tot așa nu te poți purta față de oameni cu folos și fără să le faci rău, decât numai dacă-i iubești. Mai îngăduie-ți să te porți cu ei fără dragoste, așa cum te-ai purtat ieri cu cumnatul tău, și nu vei mai cunoaște nicio margine în cruzimea și sălbăticia ta față de oameni, așa cum am văzut eu astăzi. Atunci și suferința ta nu va mai avea nici ea margini, lucru pe care îl știu din toată viața mea. Da, da așa este!”

( Tolstoi, ,,Învierea”, București, Litera , 2014 – scris între 1889 și 1899)