Relaţia autor- narator- personaj

Diegeza, definiţia termenului

1.(În antichitate) Povestire ( simplă, directă); ceea ce se prezintă ca voce şi conştiinţă a autorului.

2.( În naratologia modernă) Ansamblul evenimentelor povestite într-o operă unitară; principalul nivel narativ, povestire directă a naratorului principal, care constituie centrul epic al unei opere.



Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Eseu asupra romanului românesc, Editura 100 +1 Gramar, Bucureşti , 1998, pag. 414-416, note la capitolul Jurnalul seducătorului, ( cu referire la romanul lui Garabet Ibrăileanu, Adela):



,,Comentatorii au făcut în general abstracţie de posibilitatea unei motivaţii subconştiente. Iar unul dintre ei, Al. Protopopescu, a respins-o fără echivoc: Dacă ceva lipseşte cu adevărat făpturii lui Emil Codrescu, acela este chiar subconştientul . ( Romanul psihologic românesc) Excepţiile, de care va fi vorba mai încolo, confirmă o regulă îndeajuns de tiranică, mai ales în critica de până la război şi care nu coboară niciodată examenul psihologiei personajelor sub nivelul conştiinţei, atunci când există motivaţii explicite oferite de eroii înşişi. Cauza acestui respect faţă de părerea personajului e dublă în Adela:pe de o parte, naratorul a fost confundat cu autorul, şi tot ce G. Ibrăileanu a susţinut în articole a fost folosit ca sprijin pentru teoriile lui Emil Codrescu; pe de alta, naratorul e considerat încă şi astăzi de critici ca absolut creditabil, opiniile-i nefiind puse la îndoială, în ce priveşte ultimul caz, s-ar părea că în criticul român se află, pitit, un fost cititor de poveşti pentru copii.

Confuzia dintre narator şi autor am semnalat-o, începând cu introducerea acestui eseu, de câteva ori. Să nu pierdem prilejul de a-i studia consecinţele în critica Adelei. (…) S-a pus întrebarea dacă dilema lui Codrescu nu este dilema lui G. Ibrăileanu însuşi. Şi biografia criticului a părut a furniza date pentru un răspuns afirmativ. La publicarea romanului, în 1933, impresia aceasta era atât de stăruitoare, încât editorul, rugat de G. Ibrăileanu, care era bolnav, a trebuit s-o dezmintă într-o scurtă prefaţă: Adela nu e un roman autobiografic al domnului G. Ibrăileanu, ci o succesiune de fragmente ale jurnalului lui Emil Codrescu, grupate în jurul personajului feminin, al cărui nume e şi titlul romanului. Se putea o mai, cum să zic ?, elementară precizare? Şi, totuşi, un critic, altminteri experimentat, ca Vladimir Streinu o înlătură, fără să clipească, sub cuvânt că n-ar fi la mijloc decât nişte măsuri de prudenţă delicată ce fac parte din cunoscutul arsenal naiv al scriitorilor sentimentali, dar şi orgolioşi, ai veacului trecut, care, voind să-şi ascundă mai bine viaţa lor intimă, prin aceasta chiar o denunţau. Şi, ca să nu mai fie nicio îndoială, scrie negru pe alb: Totul nu este decât o disimulare romantică. Doctorul Emil Codrescu e însuşi e Garabet Ibrăileanu, Adela e femeia reală, după cum real este însuşi cadrul naturistic, Bălţăteştii etc. ( Pagini de critică literară). Teza lui Vladimir Streinu nu e, vai, singulară în epocă şi chiar mai târziu. Pompiliu Constantinescu este de aceeaşi părere: Romanul se compune din nişte însemnări intime ale eroului, doctorul Emil Codrescu, îndărătul persoanei căruia îl ghicim pe G. Ibrăileanu însuşi, chiar dacă toate eforturile de deghizare, adesea puerile până la înduioşare, sunt întreprinse spre a îndepărta orice asemenea impresie. ( Scrieri, 3) Douăzeci şi cinci de ani după aceea, G. Călinescu e doar cu puţin mai nuanţat: Emil Codrescu este, indubitabil, un alter ego al lui Garabet Ibrăileanu. ( Esenţa realismului). În fine, Al. Piru , ca nu cumva să uităm că este şi biograf al criticului, face public, în ,,Opera lui Ibrăileanu", 1959, secretul Adelei: În Adela protagoniştii au (…) 40 şi 20 de ani, iar nu 52 şi 27 cât aveau Ibrăileanu şi Olga Tocilescu, dacă ne este îngăduită o indiscreţie biografică, în 1923. Naratorul s-a împărtăşit astfel de autoritatea autorului: cum să fie puse în aceste condiţii la îndoială motive din psihologia celui dintâi care nu făceau decât să transfigureze raţiuni, reale, din psihologia celui de-al doilea? În încheierea acestor consideraţii , nu mi se pare inutil să rezum cea mai bună sintetizare a problemei raporturilor dintre Autor , Narator şi Personaj din câte există , şi anume aceea a lui Gerard Genette din ,,Figures III" intitulată Recours a la methode şi bazată pe romanul lui Proust. Criticul francez distinge, mai întâi,două nivele narative; acela în care situăm , de exemplu, pe Homer, ca autor al Odiseii care relatează o întâmplare, de pildă pe Ulisse povestindu-şi în cânturile IX- XII peripeţiile ( autor de gradul II). Autorul I este extradiegetic, autorul II este intradiegetic. Dacă ne amintim că diegeză înseamnă acţiune, eveniment , deosebirea se explică de la sine. În al doilea rând, Genette distinge, în paralel, două feluri de relaţii pe care cel care povesteşte le poate avea cu faptele povestite: el poate să ia parte la întâmplări ( ca protagonist sau ca spectator) sau poate să fie complet absent din ele. Homer e absent din călătoria lui Ulise de după războiul Troiei, Ulise e, în schimb, însuşi eroul ei. Genette numeşte primul caz heterodiegetic şi pe al doilea homodiegetic. Combinând criteriul nivelelor narative cu acela al relaţiilor, el obţine o clasificare foarte clară şi utilă:

1.extradiegetic- heterodiegetic: Un Autor I narează evenimentele la care nu a participat ( Homer povestind în ,,Odiseea" aventurile lui Ulise: majoritatea romanelor dorice la persoana a III-a);

2.extradiegetic- homodiegetic; un Autor I narează evenimentele în care a fost protagonist ( jurnal real, autobiografie reală) sau spectator ( memorii);

3.intradiegetic- heterodiegetic: un Autor II narează întâmplări la care nu a participat( cazul tipic este Şeherezada spunând, în Halima, regelui Şahriar cele o mie şi una de poveşti);

4.intradiegetic-homodiegetic: un Autor II îşi povesteşte propriile întâmplări ( unele romane la persoana I, cu aspect de jurnal, autobiografie sau memorial fictiv, care conţin precizarea disocierii Autor- Narator, în felul din Adela, , unde subtitlul este fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu, sau în felul din Moby Dick care începe cu această declaraţie a naratorului: Numiţi-mă Ismael. Există, desigur, şi cazuri mai complicate: chiar marele roman proustian aparţine, în acelaşi timp, mai multor categorii. ,,Adela" intră în cea de-a patra, în ciuda obstinaţiei criticilor de dinainte de război de a-l considera ca aparţinând clasei a doua. Diferenţa mi se pare astăzi frapantă, ca şi natura acestei vechi confuzii."