Fata morgana/ apa morţilor

Fata morgana/ apa morţilor


I. Conform Dicţionarului enciclopedic, vol. II, expresia ,,fata morgana” îşi are originea în termenul italian ,,fata” provenit din latinescul ,,fatum”, ,,soartă, destin, fatalitate” şi în cuvântul arab ,,margăn”, ,,perlă”, întrebuinţat şi ca nume propriu feminin. Conform DOOM2, sintagma ,,fata morgana” este o locuţiune substantivală de genul feminin, cu forma de dativ- genitiv ,,fetei morgana”, al cărei sens este ,,Tip de miraj frecvent în regiunile călduroase, datorat variaţiei rapide a densităţii aerului cu înălţimea şi care face să se vadă ca într-o apă imagini simple sau multiple, drepte sau răsturnate, ale obiectelor aflate la orizont sau dincolo de acesta.”( pag. 287 )

În lucrarea ,,Sinteze de limba română”, lingvistul Theodor Hristea observă că, ,,în română ( ca şi în engleză, germană, rusă, spaniolă etc.), această expresie (...) provine din ital. fata morgana , care are acelaşi sens şi care înseamnă literal ,,Zeiţa Morgana”. La originea lui mai îndepărtată, ,,morgana” este cuvântul arab ,,margăn”, ,,perlă”, iar ital. ,,fata”(zână) nu reprezintă altceva decât pluralul lat. ,,fatum” (soartă, destin, fatalitate ). Devenind substantiv de genul feminin, pluralul ,,fata” a căpătat sensul de ,,zână” şi ,,ursitoare”. Întrucât, datorită unei credinţe populare, mirajul a fost atribuit acţiunii vrăjitoreşti a acestei zâne, fata morgana a ajuns să denumească fenomenul optic descris mai sus. Cităm un singur exemplu de folosire corectă a acestei expresii, pe care prea puţini o înţeleg aşa cum trebuie:
Se ştie că pustia sahariană stârneşte acea magică iluzie vizuală numită fata morgana , iar în stepa dobrogeană, apa morţilor. ( vezi Şerban Cioculescu, ,,Varietăţi critice”, Bucureşti, 1966, pag. 358 ).
Existenţa singularului fată morgană, a pluralului fete(le) morgane, precum şi a derivatului diminutival fetiţă morgană dovedesc, fără umbră de îndoială, că, în cazul acestei expresii, s-a produs cea mai autentică etimologie populară, constând în apropierea lui fata ( din ital. fata ) de vechiul şi banalul cuvânt românesc fată ( continuatorul direct al lat. fata ). Consecinţa acestui fapt a fost mai întâi de ordin formal, în sensul că expresia a încetat a mai fi invariabilă, aşa cum este ea în toate limbile de cultură care o cunosc. Şi mai profunde sunt modificările de natură semantică pe care le-a suferit fata morgana ca urmare a intervenţiei etimologiei populare şi a ieşirii ei din sfera terminologiei ştiinţifice de strictă specialitate.
Din cât ne dăm seama ( judecând după atestările de care dispunem), sub noua ei înfăţişare şi cu sensul atât de modificat, fata morgana tinde să se instaleze în varianta poetică a stilului beletristic. Aici am şi întâlnit-o, cu aproape trei decenii în urmă, ca o ,,inovaţie” nu tocmai fericită a unui talentat şi regretat poet: ,,Mi-a fost drag pe bărăgane/ Să văd fetele morgane.”

Oricât de surprinzător ar părea, în unele contexte care conţin această expresie (...) , nimic nu aminteşte nici de zâna Morgana ( considerată a fi posesoare de puteri magice), nici de vreo apariţie cu caracter fantomatic şi nici de mirajul complex pe care fata morgana a ajuns să-l denumească printr-un fel de metonimie.”
III. În ,,Dicţionarul de cuvinte, expresii, citate celebre” al lui I. Berg, expresia analizată este explicată prin echivalentul ,,Zâna Morgana”, personaj din vechile povestiri italieneşti, căruia i se atribuiau felurite vrăji. Sensul expresiei e legat de ,,mirajul atmosferic care se produce la răsăritul soarelui în văzduhul limpede al Calabriei din sudul Italiei. Printr-un interesant fenomen de refracţie , în care marea joacă fenomen de oglindă, se proiectează pe umbra din aer lăsată de munţii Messinei oameni, animale, arbori şi alte imagini de pe coastă , în proporţii bineînţeles gigantice şi aureolate de diverse culori. E un spectacol grandios şi impresionant, uşor de explicat din punct de vedere ştiinţific, dar pe care poporul calabrez (...) îl saluta uluit şi înspăimântat cu strigăte de ,,Fata morgana!”. Cuvintele au trecut în vorbirea comună şi în literatură, desemnând o apariţie înşelătoare.”

Bibliografie:
1. Dicţionar enciclopedic, vol. II, D-G, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1996, pag. 287
2. Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, pag. 159
3. Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, pag. 295
4. I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Colecţia Lexicon, Editura SAECULUM, Editura VESTALA, Bucureşti, 1995, pag. 130