Bărăganul în poezie şi în pictură

BARAGANUL
de Tudor Arghezi

Ţii firea ta de la pământ.
Dai tuturor cu jurământ
Un petic de brazdă şi-o groapă.
După ce le-ai dat pâine şi apă
Li le iei înapoi
Şi-ţi hrăneşti buruiana ţăpoasă şi pepenii goi
îndoit.
Cu mâzgă trăită şi suflet dospit.
în sufletul tău sufletele lor,
Ale tuturor,
Se aştern ca rufăria moale
In sertarele goale
Teanc. Năframe, tulpane, barişe
Cu croiala piezişe.
Dintr-o viaţă, a rămas curată
O batistă pătrată.
Dacă s-o topi şi batista, or să rămâie
In dulap încuiate, miezuri de lămâie,
De pelin, de calomfir, de clematite,
Plămădite.
Când nu mai are timpul nici trup, nici os,
Vântule, îmi cunosc neamurile şi strămoşii după miros.

Autor: Badea Lucian
Titlu: Baraganul
Dimensiuni: 42 x 30 cm
Tip pictura: Original, unicat
Tema: Peisaje diverse
Tehnica: Pastel pe carton
An: 2006

Vasile Alecsandri, Bărăganul

Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare
Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu-nveselește pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arșița de soare
În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă
Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor
Și iarna se deșteaptă sub crivăț în fior.

Acolo floarea naște și moare-n primavară,
Acolo piere umbra în zilele de vară,
Și toamna-i fără roadă, ș-a iernii vijelii
Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.

Pe cea savană-ntinsă și cu sălbatic nume,
Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,
O cumpănă se-nalță aproape de un puț,
Și-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struț.

Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.
Vro doi români în soare ș-o sprintenă română
Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos
Pe foc, și mai departe un câne roade-un os.

Pe car un copilandru privește-n departare...
Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

Din vreme-n vreme numai, lungi șiruri de cocoare
Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,
Și vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmați,
S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpați.

Ah! dulce, glorioasă și mult strălucitoare
Va fi ziua de viață, când, pe sub mândrul soare,
Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc
Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere
Va dispărea deodată la glasul de-nviere
Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,
Vestind noua răpire a focului din cer!

Nicolae Grigorescu, Car cu boi