Fata morgana/ apa morţilor

Fata morgana/ apa morţilor


I. Conform Dicţionarului enciclopedic, vol. II, expresia ,,fata morgana” îşi are originea în termenul italian ,,fata” provenit din latinescul ,,fatum”, ,,soartă, destin, fatalitate” şi în cuvântul arab ,,margăn”, ,,perlă”, întrebuinţat şi ca nume propriu feminin. Conform DOOM2, sintagma ,,fata morgana” este o locuţiune substantivală de genul feminin, cu forma de dativ- genitiv ,,fetei morgana”, al cărei sens este ,,Tip de miraj frecvent în regiunile călduroase, datorat variaţiei rapide a densităţii aerului cu înălţimea şi care face să se vadă ca într-o apă imagini simple sau multiple, drepte sau răsturnate, ale obiectelor aflate la orizont sau dincolo de acesta.”( pag. 287 )

În lucrarea ,,Sinteze de limba română”, lingvistul Theodor Hristea observă că, ,,în română ( ca şi în engleză, germană, rusă, spaniolă etc.), această expresie (...) provine din ital. fata morgana , care are acelaşi sens şi care înseamnă literal ,,Zeiţa Morgana”. La originea lui mai îndepărtată, ,,morgana” este cuvântul arab ,,margăn”, ,,perlă”, iar ital. ,,fata”(zână) nu reprezintă altceva decât pluralul lat. ,,fatum” (soartă, destin, fatalitate ). Devenind substantiv de genul feminin, pluralul ,,fata” a căpătat sensul de ,,zână” şi ,,ursitoare”. Întrucât, datorită unei credinţe populare, mirajul a fost atribuit acţiunii vrăjitoreşti a acestei zâne, fata morgana a ajuns să denumească fenomenul optic descris mai sus. Cităm un singur exemplu de folosire corectă a acestei expresii, pe care prea puţini o înţeleg aşa cum trebuie:
Se ştie că pustia sahariană stârneşte acea magică iluzie vizuală numită fata morgana , iar în stepa dobrogeană, apa morţilor. ( vezi Şerban Cioculescu, ,,Varietăţi critice”, Bucureşti, 1966, pag. 358 ).
Existenţa singularului fată morgană, a pluralului fete(le) morgane, precum şi a derivatului diminutival fetiţă morgană dovedesc, fără umbră de îndoială, că, în cazul acestei expresii, s-a produs cea mai autentică etimologie populară, constând în apropierea lui fata ( din ital. fata ) de vechiul şi banalul cuvânt românesc fată ( continuatorul direct al lat. fata ). Consecinţa acestui fapt a fost mai întâi de ordin formal, în sensul că expresia a încetat a mai fi invariabilă, aşa cum este ea în toate limbile de cultură care o cunosc. Şi mai profunde sunt modificările de natură semantică pe care le-a suferit fata morgana ca urmare a intervenţiei etimologiei populare şi a ieşirii ei din sfera terminologiei ştiinţifice de strictă specialitate.
Din cât ne dăm seama ( judecând după atestările de care dispunem), sub noua ei înfăţişare şi cu sensul atât de modificat, fata morgana tinde să se instaleze în varianta poetică a stilului beletristic. Aici am şi întâlnit-o, cu aproape trei decenii în urmă, ca o ,,inovaţie” nu tocmai fericită a unui talentat şi regretat poet: ,,Mi-a fost drag pe bărăgane/ Să văd fetele morgane.”

Oricât de surprinzător ar părea, în unele contexte care conţin această expresie (...) , nimic nu aminteşte nici de zâna Morgana ( considerată a fi posesoare de puteri magice), nici de vreo apariţie cu caracter fantomatic şi nici de mirajul complex pe care fata morgana a ajuns să-l denumească printr-un fel de metonimie.”
III. În ,,Dicţionarul de cuvinte, expresii, citate celebre” al lui I. Berg, expresia analizată este explicată prin echivalentul ,,Zâna Morgana”, personaj din vechile povestiri italieneşti, căruia i se atribuiau felurite vrăji. Sensul expresiei e legat de ,,mirajul atmosferic care se produce la răsăritul soarelui în văzduhul limpede al Calabriei din sudul Italiei. Printr-un interesant fenomen de refracţie , în care marea joacă fenomen de oglindă, se proiectează pe umbra din aer lăsată de munţii Messinei oameni, animale, arbori şi alte imagini de pe coastă , în proporţii bineînţeles gigantice şi aureolate de diverse culori. E un spectacol grandios şi impresionant, uşor de explicat din punct de vedere ştiinţific, dar pe care poporul calabrez (...) îl saluta uluit şi înspăimântat cu strigăte de ,,Fata morgana!”. Cuvintele au trecut în vorbirea comună şi în literatură, desemnând o apariţie înşelătoare.”

Bibliografie:
1. Dicţionar enciclopedic, vol. II, D-G, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1996, pag. 287
2. Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, pag. 159
3. Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, pag. 295
4. I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Colecţia Lexicon, Editura SAECULUM, Editura VESTALA, Bucureşti, 1995, pag. 130

Relaţia autor- narator- personaj

Diegeza, definiţia termenului

1.(În antichitate) Povestire ( simplă, directă); ceea ce se prezintă ca voce şi conştiinţă a autorului.

2.( În naratologia modernă) Ansamblul evenimentelor povestite într-o operă unitară; principalul nivel narativ, povestire directă a naratorului principal, care constituie centrul epic al unei opere.



Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Eseu asupra romanului românesc, Editura 100 +1 Gramar, Bucureşti , 1998, pag. 414-416, note la capitolul Jurnalul seducătorului, ( cu referire la romanul lui Garabet Ibrăileanu, Adela):



,,Comentatorii au făcut în general abstracţie de posibilitatea unei motivaţii subconştiente. Iar unul dintre ei, Al. Protopopescu, a respins-o fără echivoc: Dacă ceva lipseşte cu adevărat făpturii lui Emil Codrescu, acela este chiar subconştientul . ( Romanul psihologic românesc) Excepţiile, de care va fi vorba mai încolo, confirmă o regulă îndeajuns de tiranică, mai ales în critica de până la război şi care nu coboară niciodată examenul psihologiei personajelor sub nivelul conştiinţei, atunci când există motivaţii explicite oferite de eroii înşişi. Cauza acestui respect faţă de părerea personajului e dublă în Adela:pe de o parte, naratorul a fost confundat cu autorul, şi tot ce G. Ibrăileanu a susţinut în articole a fost folosit ca sprijin pentru teoriile lui Emil Codrescu; pe de alta, naratorul e considerat încă şi astăzi de critici ca absolut creditabil, opiniile-i nefiind puse la îndoială, în ce priveşte ultimul caz, s-ar părea că în criticul român se află, pitit, un fost cititor de poveşti pentru copii.

Confuzia dintre narator şi autor am semnalat-o, începând cu introducerea acestui eseu, de câteva ori. Să nu pierdem prilejul de a-i studia consecinţele în critica Adelei. (…) S-a pus întrebarea dacă dilema lui Codrescu nu este dilema lui G. Ibrăileanu însuşi. Şi biografia criticului a părut a furniza date pentru un răspuns afirmativ. La publicarea romanului, în 1933, impresia aceasta era atât de stăruitoare, încât editorul, rugat de G. Ibrăileanu, care era bolnav, a trebuit s-o dezmintă într-o scurtă prefaţă: Adela nu e un roman autobiografic al domnului G. Ibrăileanu, ci o succesiune de fragmente ale jurnalului lui Emil Codrescu, grupate în jurul personajului feminin, al cărui nume e şi titlul romanului. Se putea o mai, cum să zic ?, elementară precizare? Şi, totuşi, un critic, altminteri experimentat, ca Vladimir Streinu o înlătură, fără să clipească, sub cuvânt că n-ar fi la mijloc decât nişte măsuri de prudenţă delicată ce fac parte din cunoscutul arsenal naiv al scriitorilor sentimentali, dar şi orgolioşi, ai veacului trecut, care, voind să-şi ascundă mai bine viaţa lor intimă, prin aceasta chiar o denunţau. Şi, ca să nu mai fie nicio îndoială, scrie negru pe alb: Totul nu este decât o disimulare romantică. Doctorul Emil Codrescu e însuşi e Garabet Ibrăileanu, Adela e femeia reală, după cum real este însuşi cadrul naturistic, Bălţăteştii etc. ( Pagini de critică literară). Teza lui Vladimir Streinu nu e, vai, singulară în epocă şi chiar mai târziu. Pompiliu Constantinescu este de aceeaşi părere: Romanul se compune din nişte însemnări intime ale eroului, doctorul Emil Codrescu, îndărătul persoanei căruia îl ghicim pe G. Ibrăileanu însuşi, chiar dacă toate eforturile de deghizare, adesea puerile până la înduioşare, sunt întreprinse spre a îndepărta orice asemenea impresie. ( Scrieri, 3) Douăzeci şi cinci de ani după aceea, G. Călinescu e doar cu puţin mai nuanţat: Emil Codrescu este, indubitabil, un alter ego al lui Garabet Ibrăileanu. ( Esenţa realismului). În fine, Al. Piru , ca nu cumva să uităm că este şi biograf al criticului, face public, în ,,Opera lui Ibrăileanu", 1959, secretul Adelei: În Adela protagoniştii au (…) 40 şi 20 de ani, iar nu 52 şi 27 cât aveau Ibrăileanu şi Olga Tocilescu, dacă ne este îngăduită o indiscreţie biografică, în 1923. Naratorul s-a împărtăşit astfel de autoritatea autorului: cum să fie puse în aceste condiţii la îndoială motive din psihologia celui dintâi care nu făceau decât să transfigureze raţiuni, reale, din psihologia celui de-al doilea? În încheierea acestor consideraţii , nu mi se pare inutil să rezum cea mai bună sintetizare a problemei raporturilor dintre Autor , Narator şi Personaj din câte există , şi anume aceea a lui Gerard Genette din ,,Figures III" intitulată Recours a la methode şi bazată pe romanul lui Proust. Criticul francez distinge, mai întâi,două nivele narative; acela în care situăm , de exemplu, pe Homer, ca autor al Odiseii care relatează o întâmplare, de pildă pe Ulisse povestindu-şi în cânturile IX- XII peripeţiile ( autor de gradul II). Autorul I este extradiegetic, autorul II este intradiegetic. Dacă ne amintim că diegeză înseamnă acţiune, eveniment , deosebirea se explică de la sine. În al doilea rând, Genette distinge, în paralel, două feluri de relaţii pe care cel care povesteşte le poate avea cu faptele povestite: el poate să ia parte la întâmplări ( ca protagonist sau ca spectator) sau poate să fie complet absent din ele. Homer e absent din călătoria lui Ulise de după războiul Troiei, Ulise e, în schimb, însuşi eroul ei. Genette numeşte primul caz heterodiegetic şi pe al doilea homodiegetic. Combinând criteriul nivelelor narative cu acela al relaţiilor, el obţine o clasificare foarte clară şi utilă:

1.extradiegetic- heterodiegetic: Un Autor I narează evenimentele la care nu a participat ( Homer povestind în ,,Odiseea" aventurile lui Ulise: majoritatea romanelor dorice la persoana a III-a);

2.extradiegetic- homodiegetic; un Autor I narează evenimentele în care a fost protagonist ( jurnal real, autobiografie reală) sau spectator ( memorii);

3.intradiegetic- heterodiegetic: un Autor II narează întâmplări la care nu a participat( cazul tipic este Şeherezada spunând, în Halima, regelui Şahriar cele o mie şi una de poveşti);

4.intradiegetic-homodiegetic: un Autor II îşi povesteşte propriile întâmplări ( unele romane la persoana I, cu aspect de jurnal, autobiografie sau memorial fictiv, care conţin precizarea disocierii Autor- Narator, în felul din Adela, , unde subtitlul este fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu, sau în felul din Moby Dick care începe cu această declaraţie a naratorului: Numiţi-mă Ismael. Există, desigur, şi cazuri mai complicate: chiar marele roman proustian aparţine, în acelaşi timp, mai multor categorii. ,,Adela" intră în cea de-a patra, în ciuda obstinaţiei criticilor de dinainte de război de a-l considera ca aparţinând clasei a doua. Diferenţa mi se pare astăzi frapantă, ca şi natura acestei vechi confuzii."

Bărăganul în poezie şi în pictură

BARAGANUL
de Tudor Arghezi

Ţii firea ta de la pământ.
Dai tuturor cu jurământ
Un petic de brazdă şi-o groapă.
După ce le-ai dat pâine şi apă
Li le iei înapoi
Şi-ţi hrăneşti buruiana ţăpoasă şi pepenii goi
îndoit.
Cu mâzgă trăită şi suflet dospit.
în sufletul tău sufletele lor,
Ale tuturor,
Se aştern ca rufăria moale
In sertarele goale
Teanc. Năframe, tulpane, barişe
Cu croiala piezişe.
Dintr-o viaţă, a rămas curată
O batistă pătrată.
Dacă s-o topi şi batista, or să rămâie
In dulap încuiate, miezuri de lămâie,
De pelin, de calomfir, de clematite,
Plămădite.
Când nu mai are timpul nici trup, nici os,
Vântule, îmi cunosc neamurile şi strămoşii după miros.

Autor: Badea Lucian
Titlu: Baraganul
Dimensiuni: 42 x 30 cm
Tip pictura: Original, unicat
Tema: Peisaje diverse
Tehnica: Pastel pe carton
An: 2006

Vasile Alecsandri, Bărăganul

Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare
Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu-nveselește pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arșița de soare
În patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă
Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor
Și iarna se deșteaptă sub crivăț în fior.

Acolo floarea naște și moare-n primavară,
Acolo piere umbra în zilele de vară,
Și toamna-i fără roadă, ș-a iernii vijelii
Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.

Pe cea savană-ntinsă și cu sălbatic nume,
Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,
O cumpănă se-nalță aproape de un puț,
Și-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struț.

Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.
Vro doi români în soare ș-o sprintenă română
Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos
Pe foc, și mai departe un câne roade-un os.

Pe car un copilandru privește-n departare...
Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

Din vreme-n vreme numai, lungi șiruri de cocoare
Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,
Și vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmați,
S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpați.

Ah! dulce, glorioasă și mult strălucitoare
Va fi ziua de viață, când, pe sub mândrul soare,
Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc
Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere
Va dispărea deodată la glasul de-nviere
Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,
Vestind noua răpire a focului din cer!

Nicolae Grigorescu, Car cu boi

,,Et in Arcadia ego!" ( lat. ,,Şi eu am trăit în Arcadia!" )

,,Et in Arcadia ego!" exprimă regretul fericirii pierdute. Arcadia, regiune din vechea Grecie în centrul Peloponesului, era locuită de un popor de păstori pe care poeţii din antichitate îi considerau fără prihană. De aici Arcadia a ajuns să desemneze o ţară imaginară cu oameni de o rară puritate în comportarea lor, un fel de rai pe pământ. Cine pierde o astfel de viaţă fericită poate spune Et in Arcadia ego!
În acest sens, expresia a fost folosită ca inscripţie la tabloul ,,Păstorii Arcadiei" de celebrul pictor francez Poussin şi ca epigraf la un capitol din ,,Pseudokyneghetikos" de Alexandru Odobescu. Ea a fost pusă ca motto de Goethe la lucrarea sa ,,Călătorie în Italia", iar Friedrich Schiller, traducând-o în germană, îşi începe cu ea poezia ,,Resignation" ( ,,Resemnare"), ,,Şi eu născui în sânul Arcadiei"( în traducerea lui Mihai Eminescu).
Poemul ,,Atque nos" al lui George Coşbuc se încheie cu această expresie ( la plural ): ,,Şi-mi vine să-mi înalţ fruntea şi s-o scutur veselos/ Şi să strig în lumea largă:Et in Arcadia nos!".
Bibliografie:
I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Colecţia Lexicon, Editura SAECULUM, Editura VESTALA, Bucureşti, 1995, pag.120

Autore Nicolas Poussin (15 iunie 1594- 19 noiembrie 1665)
Data circa 1640
Tecnica olio su tela
Dimensioni 184×121 cm
Ubicazione Musée du Louvre, Parigi

Sursa: http://it.wikipedia.org/wiki/Et_in_Arcadia_ego

M.C.Escher, un artist al metamorfozelor

M.C. Escher ( 1898- 1972) este un cunoscut gravor olandez. Lucrările sale conţin iluzii vizuale sofisticate, de o precizie matematică, create printr-un joc al perspectivelor trucate.

http://diversediversificate.wordpress.com/2010/05/02/escher-arta-geometriei/


Nicolae Manolescu subintitulează ,,Introducerea" la ,,Istoria critică a literaturii române" Istoria literaturii la două mâini , pe pagina din stânga fiind reprodusă litografia lui Escher Mâini care desenează. Iată pasajul care stabileşte legătura dintre istoria literară şi opera plastică:
,,Când am publicat, în 1990, prima ediţie a primului volum din Istoria critică a literaturii române, nu cunoşteam litografia lui M.C.Escher în care două mâini se desenează una pe alta. Abia la ediţia a doua, şapte ani mai târziu, căutând o imagine pentru copertă, mi-a căzut sub ochi o carte poştală cu Mâini care desenează, o litografie din 1948. I-am intuit pe loc potenţialul pentru istoria literaturii la care lucram. Am descoperit în cele două mâini care îşi încheie în aceeaşi clipă desenul cu manşeta celeilalte o foarte nimerită imagine pentru o isorie care, din păcate, se scrisese totdeauna, de la naşterea genului, la o singură mână."
(Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, 2008, pag. 5)

Radu Beligan: ,,Iubesc teatrul care e arta de a povesti opoziţiile"

Acesta e site-ul maestrului Radu Beligan:


http://www.radubeligan.ro/

,,Singurul lucru care ne îngăduie să privim fără dezgust lumea în care trăim este frumuseţea cu care anumiţi oameni o creează."

Pentru cei care nu vor să scrie cu diacritice...