Cum evităm cacofonia?

I.Definiţia termenului, etimologie
Cuvântul ,,cacofonie” e un neologism din fr. ,,cacophonie”. În franceză, termenul s-a format din cuvintele greceşti ,,kakos” (urât) şi ,,phone” (pronunţie, rostire, sunet).
Prin urmare, cacofonia este ,, un efect acustic dezagreabil, rezultat din repetarea sau combinarea sunetelor silabelor în cuvânt sau în frază; opus eufoniei. Cacofonia poate fi întâmplătoare în vorbire ori utilizată cu efect parodic în textul literar; ,,Viorico, coboară repede!”; ,,Scrie-mi dacă cartea ţi-a plăcut”.” (,, Noul dicţionar de ştiinţe ale limbii”, pag,90)
Trebuie subliniat faptul că orice asociere dezagreabilă de sunete este cacofonie: ,, Vorbim de destinul omului.”; ,,Goe şi însoţitoarele sale aşteaptă trenul pe peronul gării din urbea X.”
II. Cum nu trebuie să evităm cacofonia?
a.Niciodată, nu se evită cacofonia prin adăugarea virgulei în scris (!), cu atât mai mult în exprimarea orală. Fiind un semn de punctuaţie, virgula nu poate zbura în eter spre a ne sublinia ,,neputinţa” lingvistică. Pe mama, care e ţărancă şi are puţină ,,şcoală”, n-am auzit-o niciodată aruncând virgule spre a evita asocierile neplăcute de sunete. Un bun-simţ al omului simplu o face să nu le comită sau, dacă i se întâmplă, le rosteşte aşa de firesc, încât nici nu sesizezi că sună neplăcut. Ea spune natural ,,Nu-mi place că copiii de azi nu mai citesc, cum citeaţi voi când eraţi elevi.” Şi parcă nu te deranjează, aşa cum se întâmplă când auzi vreun filfizon cu multe ,,masteruri”(!) debitându-şi incultura pe la televizor sau în diverse adunări: ,,Se pare că virgulă copiii de azi...” AŞA NU!
b.Nu se evită cacofonia prin plasarea inutilă a adverbului de întărire ,,şi” între termenii care formează această asociere neplăcută de sunete. Deci nu vom spune niciodată ,, A fost propus ca şi candidat al opoziţiei”. Am luat exemplul din sfera politicii pentru că acolo îl întâlnim cel mai frecvent. După 1990, când discursul politic a cunoscut pluralitatea de opinii, din păcate, a adus şi această invenţie nefericită. Nu am auzit pe nimeni înainte de `89 spunând ,,ca şi”!
III.Cum evităm cacofonia?
a.În cazul structurilor conţinând prepoziţia ,,ca” (provenită din adverb de comparaţie), se înlocuieşte termenul ,,ca” prin prepoziţia ,,drept”. Aşadar, vom spune corect ,,A fost propus drept candidat al opoziţiei.”
b.În celelalte situaţii, recurgem fie la înlocuirea unuia dintre termeni printr-un sinonim al său ,,Nu-mi place că tinerii (copiii) de azi nu mai citesc, cum citeaţi voi când eraţi elevi.”; ,, Vorbim de soarta (destinul) omului.”; Viorico, vino jos (coboară) repede!”.
c.Uneori adăugăm articolul nehotărât şi situaţia se rezolvă: ,,Goe şi însoţitoarele sale aşteaptă trenul pe un peron al (peronul) gării din urbea X.” Asupra acestui din urmă exemplu am meditat mult, pentru că nu găseam un sinonim potrivit pentru ,,peron”, căci ,,terasament” nu are chiar acelaşi sens.
d.O altă modalitate de a evita construcţia cacofonică este inversarea termenilor: ,,Scrie-mi dacă cartea ţi-a plăcut”.” ,,Scrie-mi dacă ţi-a plăcut cartea ”.
Bibliografie
1.Angela Bidu- Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu- Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001
2.Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998
3.Le petit Larousse, Larousse- Bordas, Paris, 1998

Când scriem substantivele compuse, nume de localităţi, cu cratimă şi când fără cratimă?

În ceea ce priveşte scrierea corectă a substantivelor proprii compuse, nume de localităţi, DOOM-ul publicat în 1989 la Editura Academiei e tranşant, cuprinzând o listă de ,,Nume proprii georgrafice şi nume de locuitori” ( paginile 669- 674). În partea introductivă a lucrării menţionate, la pagina XXV, paragraful B., a), se menţionează faptul că se scriu cu cratimă următoarele categorii de nume proprii geografice alcătuite din ,,două substantive cu formă- tip de nominativ- acuzativ, dacă aceste substantive sunt:
-două nume (topice) proprii: Bistriţa- Năsăud, Caraş- Severin, Cluj- Napoca, Guineea- Bissau, Iezer- Păpuşa (masiv muntos), Popeşti- Leordeni etc.;
-un nume ( topic) propriu urmat de un substantiv comun (mai frecvent un termen generic) adăugat cu scop de identificare: Broşteni- Deal, Broşteni- Vale ( localităţi), Devcea- Est, Devcea- Vest ( vârfuri de deal), Domneşti- Sat, Domneşti- Târg, Lehliu- Gară, Timiş- Triaj (cartier).
La pagina XXVII, se precizează că ,,Se scriu despărţite ( în cuvinte separate):
1. Următoarele categorii de nume proprii:
a) toate denumirile geografice şi teritorial-administrative alcătuite din mai mulţi termeni (inclusiv numele din domeniul urbanistic) cu excepţia celor de la ” ...punctul extras mai sus.: ,,Câmpia Burnas, Balta Brăilei, Copşa Mică, Marea Neagră, Piaţa Unirii etc.
Corelând informaţiile din capitolul introductiv cu lista de la finalul lucrării, poţi foarte uşor stabili care e scrierea corectă atât a numelui de localitate, cât şi a numelui locuitorilor.
Sintetizând, aş putea formula astfel regulile de scriere a numelor proprii geografice:
1.Se scriu cu cratimă toate numele de localităţi formate din două substantive cu formă de nominativ:
Râmnicu- Vâlcea, Piatra- Neamţ, Târgu- Neamţ, Turnu- Măgurele, Târgu- Jiu etc.
2.Se scriu fără cratimă toate numele proprii de localităţi care sunt formate din cuvinte între care există relaţie de subordonare:
a)substantiv+ adjectiv:
Baia Mare, Satu Mare, Târgul Frumos, Râmnicul Sărat etc.;
b)substantiv cu formă de nominativ+ substantiv cu formă de genitiv:
Gura Humorului, Poiana Ţapului, Sighetul Marmaţiei etc.;
c)substantiv cu formă de nominativ+ substantiv însoţit de prepoziţie cu regim de acuzativ:
Curtea de Argeş, Porţile de Fier, Baia de Aramă, Roşiorii de Vede etc.
Tocmai când lucrurile se clarificaseră, apariţia DOOM-ului din 2005, cunoscut sub denumirea DOOM2, e menită să aducă oarece confuzie din următoarele motive:
1.DOOM2 nu mai conţine lista cu nume proprii geografice şi nume de locuitori. ( la întrebarea firească ,,de ce?” am primit un răspuns năucitor: nu a fost suficient timp! )
2.În unele situaţii, sunt introduse numele de localităţi în listă cu modificări de scriere ( ,,Alba Iulia” – pag. 21) sau fără modificări ( ,,Baia Mare”- pag. 72, Târgu- Mureş- pag. 788 etc.) . Interesant ar fi de ştiut care a fost criteriul după care unele nume de localităţi sunt cuprinse, altele nu.
3.În ceea ce priveşte scrierea numelui localităţii ,,Alba Iulia”, surprizele continuă. Astfel, în partea introductivă, la pagina LXIII, găsim următoarea explicaţie referitoare, e drept, la scrierea corectă a derivatelor de la numele compuse: ,,Se scriu într-un cuvânt majoritatea derivatelor cu sufixe, chiar dacă sunt formate de la cuvinte scrise cu cratimă ( ,,albaiulian, burtăverzime, negruvodean, târgujian, târgumureşean” de la ,,Alba- Iulia, burtă- verde” etc.) sau separat ( ,,antonpannesc, băimărean, camilpetrescian, cezarpetrescian, cincisutist, costarican, newyorkez, sanmarinez, sătmărean, srilankez” de la ,,Anton Pann, Baia Mare, cinci sute” etc.)”
Prin urmare, coordonatoarea lucrării a scăpat din vedere corelarea părţii introductive a DOOM2 cu articolele cuprinse în listă. Mai mult, aceeaşi coordonatoare semnează listele de la A la C.
N-aş putea spune ce regulă vor aplica autorii subiectelor de limba română date la admiterea în facultate în cazul substantivului ,,Alba Iulia”. Firesc ar fi să se scrie cu cratimă având în vedere că ,,Alba” e aici cu valoare substantivală, nu adjectivală care s-ar activa dacă am spune ,,Alba Iulie”.
În majoritatea situaţiilor, rămân însă valabile formele cuprinse în DOOM1( 1989) în lista menţionată, chiar dacă ele creează discrepanţă între denumirea din acte oficiale şi cea necesar a fi cunoscută din lucrări normative în vederea examenelor de admitere.
E cazul localităţii ,,Râmnicu- Vâlcea” ( două substantive cu formă de nominativ- acuzativ, deci cratima e obligatorie) scris în buletine, certificate de naştere, afişaje stradale ,,Râmnicu Vâlcea”. Apoi, e localitatea ,,Râmnicul Sărat” (substantiv urmat de adjectiv, relaţie de subordonare, deci fără cratimă), al cărei nume l-am văzut scris fără cratimă pe un panou ce anunţa ieşirea din oraş ( era o transmisiune în direct la TV într-o zi cu înzăpeziri; poate n-am văzut eu bine!). Mare problemă e pentru cele două localităţi cu numele locuitorilor. Cu greu acceptă ,,vâlcenii” că ei nu sunt ,,râmniceni”. Spre a se deosebi de locuitorii judeţului Vâlcea, prin tradiţie, ei îşi asumă a doua denumire. Le explic mereu prietenilor că, priviţi dinspre alte zone, noi suntem ,,vâlceni”, iar ,,râmnicenii” sunt locuitorii din Râmnicul Sărat , cărora nu le-am putea spune ,, sărăţeni”! ( în fond, aceste denumiri sunt fixate în lista din DOOM1).

Bibliografie:
1.Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989
2. Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005