Stiluri funcţionale

Stilul
Charles Bally: ,,Stilul este un fenomen al limbii naţionale.”

Buffon: ,,Stilul este omul însuşi.”

Seneca: ,,Stilul este chipul sufletului.”

Martin Heidegger: ,,Limbajul este casa fiinţei noastre.”

STILURI FUNCŢIONALE

I.STILUL
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, stilul se defineşte drept ,,mod de exprimare specific într-un anumit domeniu al activităţii omeneşti, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic; limbaj etc.”

Conceptul are mai multe semnificaţii, dintre care în zona comunicării interesează următoarele două:
-stilul ca mod de exprimare ( stilul vorbirii);
-stilul ca limbaj ( stilul funcţional).

A.Stilul vorbirii reprezintă felul particular de exprimare pentru care optează un vorbitoreste determinat de factori individuali şi extraindividuali cum ar fi: personalitatea, temperamentul, nivelul cultural, mediul social.

,,Din perspectiva participării afective la actul comunixării, se disting trei ipostaze ale stilului vorbirii: stiulul neutru, stilul familiar şi stilul solemn.
Stilul neutruse caracterizează prin absenţa oricăror mărci personale, a oricăror forme de comunicare a afectivităţii, printr-o manieră impersonală de exprimare reflectată şi în plan sintactic ( topică standard, sintaxă canonică), în plan lexical ( termeni uzuali, nepretenţioşi) şi semantic ( sensuri denotative, absenţa figurilor de stil). Stilul neutru este preferat în situaţiile de comunicare în care relaţiile dintre vorbitori sunt oficiale, distante.
Stilul familiar se opune stilului neutru atât în ceea ce priveşte relaţiile dintreparticipanţii la actul comunicării, cât şi sub aspectul mărcilor lingvistice.Stilul familiar oferă o mare libertate în alegerea mijloacelor de expresie, comunicarea are un caracter nepretenţios, colocvial şi cunoaşte diferite grade de familiaritate.
Stilul solemn ( protocolar) conferă enunţului o notă de ceremonie, de preţiozitate. Se foloseşte în împrejurări solemne sau în situaţii în care se exprimă sentimente grave, înalte, în discursuri oficiale. Stilul solemn apelează la formule căutate, pline de rafinament, la tipare retorice, la un limbaj metaforic.”
( Gheorghe Crăciun (coordonator), Istoria didactică a literaturii române, Editura Magister/ Aula, 1997, Colecţia ,,Cheia succesului”, pag.23)


B.Stilul funcţional este o variantă a limbii care îndeplineşte funcţia de comunicare într-un domeniu de activitate determinat. În orice limbă, există câteva stiluri funcţionale; modelul fiecăruia s-a constituit într-o anumită perioadă istorică şi evoluează continuu.
În limba română contemporană, stilurile funcţionale sunt:
-stilul ştiinţific;
-stilul oficial ( administrativ);
-stilul publicistic ( jurnalistic);
-stilul colocvial ( familiar);
-stilul beletristic ( artistic).
( Carmen Ligia Rădulescu, Elisabeta Roşca, Rodica Zane, Manual de Limba şi literatura română pentru clasa a IX-a, Editura Univers, Bucureşti, 2000)


Nivelurile limbii

Orice limbă se manifestă ca un sistem de semne prin care oamenii comunică între ei. În analiza stilistică a unui text, trebuie urmărite faptele de limbă relevante la fiecare nivel de constituire a mesajului.

I.Nivelul fonetic: pronunţii regionale, populare sau arhaice; aliteraţii şi asonanţe, armonii imitative, interjecţii ( onomatopee) etc.

II.Nivelul ortografic şi de punctuaţie: respectarea sau încălcarea normelor ortografice şi de punctuaţie ( scrierea cu majusculă, despărţirea cuvintelor în silabe, rolul semnelor de ortografie şi de punctuaţie în înţelegerea mesajului);

III.Nivelul lexico-semantic:
-variante lexicale; câmpuri semantice;
-erori semantice: pleonasmul, tautologia, confuzia paronimică;
-derivate şi compuse ( prefixe, sufixe, prefixoide, sufixoide), schimbarea categoriei gramaticale;
-relaţii semantice ( sinonimie, polisemie, antonimie, omonimie );
-sensul corect al cuvintelor ( în special al neologismelor);
-unităţi frazelogice;
-etimologia populară,hipercorectitudinea;
-sensul cuvintelor în context; sens denotativ, sens conotativ;
-arhaisme lexicale, regionalisme lexicale, termeni populari, neologisme etc. ( registre stilistice).

IV.Nivelul morfosintactic:
-forme flexionare ale cuvintelor ( pluralul substantivelor, articularea substantivelor, forme cazuale,; forme flexionare ale verbului, adjective fără grade de comparaţie, numerale etc.); valori expresive ale părţilor de vorbire, mijloace lingvistice de realizare a subiectivităţii vorbitorului ( persoana pronumelor şi a verbelor etc.);
-arhaisme şi regionalisme morfologice şi sintactice;
-elemente de acord gramatical între predicat şi subiect, între adjectiv ţi substantiv etc.;
-elemente de relaţie: prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale, conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale, pronume şi adjective pronominale relative, adverbe relative, locuţiuni adverbiale etc.
-anacolutul etc
-relaţii de coordonare şi de subordonare; topica standard, abateri etc.

V. Nivelul stilistico-textual:
-registre stilistice ( standard, colocvial, de specialitate, neologic, regional, arhaic, argotic, jargonul ) adapătate situaţiei de comunicare;
-stiluri funcţionale adaptate situaţiei de comunicare;
-stil direct, indirect, indirect liber;
-rolul figurilor de stil şi al procedeelor artistice în construirea sensului.
( Monica Halaszi (coordonator), Literatura română. Ghid de pregătire intensivă pentru bacalaureat. Proba orală, Editura Nomina, 2008)




STILUL ŞTIINŢIFIC

1.Stilul ştiinţific realizează comunicarea în domeniile ştiinţei şi tehnicii.Se utilizează în lucrări care au drept scop să transmită informaţii, să formuleze teorii, concepte, idei, să relateze rezultatele obţinute prin investigarea diferitelor domenii ale realităţii.
Scopul comunicării fiind transmiterea de informaţii, termenii trebuie să fie precişi, raţionamentele riguroase, structura frazei să respecte normele, astfel încât să pună în lumină cu claritate ideile.
2. Caracteristici:
a)corectitudinea;
b)obiectivitatea;
c)accesibilitatea;
d)proprietatea termenilor.
3.Particularităţi lingvistice:
a)la nivel lexical:
-fiecare domeniu al ştiinţei şi tehnicii are o terminologie proprie;
-termenii lexicali sunt de obicei monosemantici;
-sunt frecvente neologismele;
-se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebraţ, contraofensivă, cvasicomplet, extrafin, izotermic) şi elemente de compunere savante ( biologie, geografie, cardiologie, cronologie, futurologie, pediatrie);
-termenii lexicali se folosesc în forme apropiate pe plan internaţional (computer, microbiolgie, televiziune);
b)la nivel morfologic sunt frecvente:
-substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective;
-infinitivul cu valoare de infinitiv în observaţii şi note;
-utilizarea persoanei I în comunicările ştiinţifice; înlocuirea persoanei I singular cu persoana I plural (pluralul autorului sau pluralul academic);
c)la nivel sintactic:
-în general se respectă topica normală a cuvintelor în enunţ;
-frazele sunt enumerative, structurile eliptice şi construcţiile gerunziale contrag propoziţiile subordonate;
d)la nivel stilistic:
-coordonarea sub diferite forme: enumeraţie şi repetiţie, paralelism şi antiteză;
-citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;
-figuri de stil şi construcţii retorice ( în cazul unei atitudini polemice);
-digresiunile incluse în textul comunicării sau prezente ca note, observaţii, adnotări în subsolul paginii;
-succesiunea întrebare- răspuns ca modalitate de construcţie a discursului ştiinţific.