Slogane/sloganuri?

  Substantivul ,,slogan” are două forme de plural acceptate de normele actuale.

SLOGÁN, sloganuri, s. n. Formulă pregnantă, concludentă care exprimă, în chip lapidar, țelurile politice, economice ale unor grupuri, organizații etc. sau o problemă de actualitate. [Pl. și: slogane] – Din fr., engl. slogan.
Sursa: DEX '09 (2009) 


!slogán s. n., pl. slogánuri / slogáne
Sursa: DOOM 2 (2005) | 

Prin urmare:
Și-au ales mai multe slogane/ sloganuri prin care vor să atragă alegătorii. 

Cum e corect: dandysm/ dandism?

 Cum e corect: dandysm/ dandism?

DANDÍSM s. n. Comportare de dandy, ținută de dandy. [Pr.: dendism] – Din fr. dandysme.
Sursa: DEX '09 (2009) |

dandísm [pron. dendísm] s. n.
Sursa: DOOM 2 (2005) 

DÁNDY, dandy, s. m. Tânăr elegant, îmbrăcat după ultima modă; om de o eleganță exagerată și ușor ridicolă. [Scris și: dandi. – Pr.: déndi] – Din engl. dandy.
Sursa: DEX '09 (2009) 

!dandy (angl.) [pron. déndi] s. m., art. dandy-ul; pl. dandy, art. dandy-i
Sursa: DOOM 2 (2005)

      Trebuie știut că în DEX găsim sensurile cuvintelor, originea lor, dar și variantele care nu sunt întotdeauna toate corecte. Așa că, pentru a stabili forma corectă, trebuie să apelăm la DOOM2, singura lucrare normativă în vigoare care stabilește ce forme sunt corecte. Astfel, observăm că pentru ,,dandism” aceasta e singura grafie acceptată, fiind considerat un neologism parțial adaptat ( pronunția e ca în limba engleză) .  În schimb, termenul ,,dandy” e un anglicism, neadaptat  nici din punct de vedere fonetic, nici grafic. În plus, în neologismele al căror final e ,,y”, desinențele și articolele se adaugă folosind cratima: art. dandy-ul.

art. dandy-i.

Decadentism și dandysm, vicii și prejudecăți victoriene (…) ( GREȘIT)

Decadentism și dandism, vicii și prejudecăți victoriene (…) ( CORECT)

Pentru conformitate: http://lauracaltea.ro/articlesite/un-mariaj-artistic-despre-constance-de-franny-moyle

 Sursa explicației:

http://dexonline.ro/definitie/dandy

http://dexonline.ro/definitie/dandism

De ce nu trebuie să scriem virgulă înainte de ,,etc.”?

Cum e corect?

      Am citit toate scrierile acestui autor: poezii, romane, piese de teatru, memorialistică, etc.

     Am citit toate scrierile acestui autor: poezii, romane, piese de teatru, memorialistică etc. 

  ,,Etc.” este abrevierea locuțiunii latinești ,,et caetera”, a cărei definiție este:

ET CÉTERA loc. adv. (Arată că enumerarea ar putea fi continuată) Și alții, și altele, și ceilalți, și așa mai departe. [Scris și: et caetera. – Abr.: etc. – Var.: ețétera adv.] – Din lat. et caetera.
Sursa: DEX '09 (2009) 

      Dacă locuțiunea se traduce prin ,,și alții/ și altele/ și ceilalți”, atunci punctuația ei se realizează în conformitate cu punctuația conjuncției coordonatoare copulative ,,și”, așa după cum reiese și din următorul paragraf din ,,Gramatica limbii române, II, Enunțul, Editura Academiei Române, București, 2005:

,,Astfel, virgula delimitează, de obicei, unitățile sintactice coordonate în propoziție și în frază, exceptând structurile în care conectorii și (copulativ), sau (disjunctiv ) nu sunt repetați: Sosesc și Ion, și Maria.( dar Sosesc Ion și Maria ). (…)” (op.cit., pag. 952)

  Revenind la problema din titlu, este evident că ,,etc.” nu acceptă niciodată  virgula, pentru că nu poate apărea decât ca o substituire a unei părți dintr-o enumerație. Din păcate, sunt mulți aceia ( adesea profesori de limba și literatura română!!!) care, în virtutea inerției, scriu virgulă acolo unde blancul este suficient. 

      Am citit toate scrierile acestui autor: poezii, romane, piese de teatru, memorialistică, etc. ( GREȘIT)

     Am citit toate scrierile acestui autor: poezii, romane, piese de teatru, memorialistică etc. ( CORECT )

      În ceea ce privește scrierea corectă a structurii, DOOM2 înregistrează variantele următoare:

!et cétera / et caetera (lat.) [pron. etcétera] (cae-) loc.; abr. etc.
Sursa: DOOM 2 (2005) |

    Forma ,,etcetera”, care apare încă în multe texte, era prezentă în DOOM1 ( pag. 211 ): ,,etcetera adv., abr. etc.”. Observăm că, în accepția DOOM1, ,,etcetera” era adverb, ceea ce justifica scrierea într-un cuvânt. Structura ,,et cetera” din DOOM2 e locuțiune, fapt ce justifică scrierea în două cuvinte.  

   N.B. Semnul exclamării înaintea unui termen indică în DOOM2 o modificare față de DOOM1.  

Bibliografie:

http://dexonline.ro/definitie/etcetera

Gramatica limbii române, II, Enunțul, Editura Academiei Române, București, 2005

DICȚIONARUL ORTOGRAFIC, ORTOEPIC și MORFOLOGIC al LIMBII ROMÂNE,  Editura Univers Enciclopedic, București, 2005, ( DOOM 2 )

Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1989  ( DOOM1 )

Mihai Eminescu ,, Epigonii” - portretul lui Vasile Alecsandri realizat de acela care a știut să aprecieze rolul înaintașului său în lumea poeziei românești

,,Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.” ( Mihai Eminescu, ,,Epigonii” )

Vasile Alecsandri, ,,Unor critici” - poezie răspuns adresată celor care îl comparau cu mai tânărul Eminescu

                         Voi, ce cătaţi defecte în scrierile mele
                        Şi intonaţi fanfare când constataţi în ele
                        Greşeli, imagini slabe, cuvinte ce vă par
                        Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar,
                        Voi, care vă daţi truda de-a şterge de pe lume
                        Tot lucrul de o viaţă întreagă ş-al meu nume,
                        De ce atâta râvnă ş-atâtea opintiri
                        Ca să aflaţi în mine a voastre însuşiri?

                        Poetul care cântă natura-n înflorire,
                        Simţirea omenească, a Patriei mărire,
                        Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit
                        Când altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit?
                        Şi oare se cuvine, şi oare-i cu dreptate
                        De a schimba în crime a sale mici păcate?
                        O! critici buni de faşă, poeţi în şapte luni,
                        Vulturul nu se mişcă de-un ţipăt de lăstuni.

                        Oricare păsărică îşi are ciripirea,
                        Ce-n treacăt pe-astă lume încântă auzirea,
                        Nălţând un imn la ceruri prin alte imnuri mii
                        Ş-adăugând o notă l-a lumii armonii.
                        Am scris eu multe versuri şi poate chiar prea multe,
                        Dar n-am cerut la nimeni cu drag să le asculte,
                        Nici mi-a trecut prin minte trufaş ca să păşesc
                        În fruntea tuturora ce-ntruna versuiesc.

                        E unul care cântă mai dulce decât mine?
                        Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine.
                        Apuce înainte ş-ajungă cât de sus.
                        La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus.
                        Iar voi, care asupră-mi săgeţi tocite trageţi,
                        Cântaţi, dacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţi!

Tolstoi, ,,Învierea”- o secvență din monologul interior al lui Nehliudov

        Ajuns în trenul personal care-l ducea spre Siberia în urmărirea deținutei Maslova deportate în urma unui proces injust, Nehliudov ( alter egoul lui Tolstoi), cugetă  la moartea a doi deținuți pe drumul de la închisoare către gară. Nu înțelege cum e posibil ca oamenii să dispună de semenii lor ca de niște obiecte, să le provoace suferința sau chiar moartea și să nu plătească pentru asta în fața ,,legii penale” a cărei justețe o pune sub semnul întrebării. Ajunge la concluzia că, deși legea nu-i pedepsește, se vor pedepsi singuri. Își pune problema moralității propriei atitudini față de semeni.

    ,,Dacă s-ar da această problemă psihologică: ce-ar fi de făcut pentru ca oamenii din vremea noastră, creștini, umanitari sau numai buni, să săvârșească cele mai înspăimântătoare fărădelegi, fără să se simtă vinovați,   n-ar fi cu putință decât o singură dezlegare: să se stabilească ceea ce este tocmai acum în ființă: oamenii aceștia să fie guvernatori,  directori, ofițeri, polițiști, adică să aibă mai întâi încredințarea că există ceea ce se numește slujbă la stat, în care ai dreptul să te porți cu oamenii ca și cu niște lucruri, fără legături omenești și frățești; în al doilea rând, oamenii care sunt în aceste slujbe la stat să fie astfel încadrați, încât răspunderea și urmările faptelor lor față de oameni, să nu cadă pe un singur slujbaș. În afara acestor condiții, n-ar fi cu putință în vremea noastră să se făptuiască lucruri atât de înspăimântătoare ca acelea pe care le-am văzut astăzi. Tot răul vine de acolo că oamenii cred că sunt împrejurări în care se pot purta unii față de alții fără dragoste.  Dar asemenea împrejurări nu există. Numai față de lucruri te poți purta fără dragoste, dar față de oameni nu poți să te porți fără iubire, tot așa cum nu poți să te ocupi fără grijă față de albine. Dacă nu ești cu băgare de seamă cu ele, le dăunezi și lor, și ție, pentru că așa e firea albinelor. Același lucru e și cu oamenii, și nici nu poate fi altfel, pentru că iubirea reciprocă dintre oameni e o lege care stă la temelia vieții omenești. E adevărat că omul nu se poate constrânge să iubească, așa cum se poate constrânge să muncească, dar de aici nu urmează că el nu se poate purta cu oamenii fără dragoste, mai ales când are nevoie de ei. Dacă nu iubești oamenii, stai liniștit, vezi-ți de tine, de lucruri, de orice vrei tu, numai de oameni nu. După cum nu poți mânca cu folos, fără să-ți faci rău, decât atunci când ți-e foame, tot așa nu te poți purta față de oameni cu folos și fără să le faci rău, decât numai dacă-i iubești. Mai îngăduie-ți să te porți cu ei fără dragoste, așa cum te-ai purtat ieri cu cumnatul tău, și nu vei mai cunoaște nicio margine în cruzimea și sălbăticia ta față de oameni, așa cum am văzut eu astăzi. Atunci și suferința ta nu va mai avea nici ea margini, lucru pe care îl știu din toată viața mea. Da, da așa este!”

( Tolstoi, ,,Învierea”, București, Litera , 2014 – scris între 1889 și 1899)

PROMOVABILITATE

Un cuvânt ,,sezonier”: PROMOVABILITATE


PROMOVABILITÁTE s. f. însușirea a tot ceea ce poate fi promovat. — Din engl. promovability.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

PROMOVABILITÁTE s. f. însușirea de a fi promovabil. (< promovabil + -itate) Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink promovábil, -ă adj. care poate fi, care are calitatea de a fi promovat. (< fr. promouvable) Sursa: MDN (2000) | Adăugată de dianaculic | Semnalează o greșeală | Permalink ( Sursa: http://dexonline.ro/definitie/promovabilitate ) Explicație preliminară: sufixul neologic ,,-bil” are sensul ,,care poate”, prin urmare, toate cuvintele care îl conțin exprimă ideea posibilității realizării a ceva. Așa cum se vede din explicațiile dicționarelor, termenul ,,promovabilitate” face parte din această categorie. Au fost destui aceia care în anii precedenți i-au atenționat pe jurnaliști și pe alți comentatori de ocazie că nu poți vorbi de ,,procente de promovabilitate” referindu-te la rezultatele unui examen care stabilesc cert câți elevi au promovat un examen. În această situație, cuvântul potrivit este ,,promovare” așa cum apare în comunicatele de presă ale MEN : ,, Ministerul Educaţiei Naţionale a centralizat luni, 7 iulie, rezultatele înregistrate în sesiunea iunie-iulie a examenului de Bacalaureat 2014. Astfel, în această sesiune au promovat 59,25% dintre absolvenţii de clasa a XII-a. Rezultatul este superior cu 4 procente celui consemnat în aceeaşi perioadă a anului 2013 (54,4%). Procentul de promovare pentru promoţia curentă este de 67,61%, cu 4,5% mai mare faţă de anul 2013 - 63,1%. În rândul celor promovaţi, cele mai multe medii au fost înregistrate pe segmentul 8 - 8.99: 25.423. La nivelul întregii ţări, s-au înregistrat 104 medii de 10.”

Prin urmare, dacă sursa autorizată folosește corect sintagma ,,rata de promovare”, atunci de ce presa se străduiește să stâlcească limba română?
Iată doar două titluri cu litere de-o șchioapă de pe MEDIAFAX:

REZULTATE BACALAUREAT 2014 CLUJ: Promovabilitate de 73,91%. Trei licee cu promovabilitate de sută la sută

REZULTATE BACALAUREAT 2014, pe edu.ro: Promovabilitate mai mare faţă de 2013. REZULTATE BAC pe judeţe. Candidaţii află ASTĂZI notele

Pentru conformitate:
http://www.mediafax.ro/social/rezultate-bacalaureat-2014-pe-edu-ro-promovabilitate-mai-mare-fata-de-2013-rezultate-bac-pe-judete-candidatii-afla-astazi-notele-12726191

PS : Nu e singura sursă... din păcate!!! Ca să nu mai vorbim de dificultatea de pronunție a cuvântului în discuție...

,,Proștii” de Liviu Rebreanu- text integral

PROŞTII
Liviu Rebreanu

Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se poticni în prag şi cât p-aci să se prăvale cu desagii de-a umăr, cum era.
— Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-sa cu glasul răguşit de spaimă, bagă de seamă să nu păţeşti ceva, că asta nu înseamnă bine!
— Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi a rău, mormăi ţăranul necăjit, bojdicăind până în mijlocul ogrăzii. Da ce să păţesc? urmă apoi mai răspicat. Numai voi s-aveţi grijă să nu-mi ticluiţi vreo poznă până ce ne întoarcem noi... Să fii cu ochii în patru la pologul cela din livadă, să nu-l laşi să vi-l mănânce toţi câinii!...
Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi îşi scoase pălăria de paie zdrenţuită, îşi făcu cruce, închinându-se ca la mătanie, şi rosti domol:
— Doamne-ajută!...
Pe urmă îşi îndesă pălăria în cap, tuşi de două ori, scuipă ascuţit şi se întoarse spre feciorul său, care aştepta somnoros deoparte:
— Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!...
Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, adăugă şi ea, cu mintea ei cea proastă:
— Aşa, aşa, grăbiţi-vă, să nu vi se întâmple ceva...
Dumnezeu să v-ajute!...
Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieşise repede din ogradă şi o apucase cu paşi voiniceşti pe uliţa ce se întindea ca un brâu albineţ printre casele pitite în noaptea de păcură. În urma lui, feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind urechile şi uitându-se, când în dreapta, când în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se năpustească cineva asupra lor.
În colţul ulicioarei ce ducea la gară, felinarul funinginit împrăştia o lumină gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se tolăneau răşchirate ca degetele unei mâini uriaşe şi se pierdeau îndată în beznă.
— Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-se oleacă sub felinar.
— Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să zică şi el ceva.
— Da de unde! Doar l-am fi auzit şuierând, făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar înainte.
Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei lămpi de veghere. Cele trei perechi de şine licăreau, ca nişte dungi de argint, sub pâlpâirea luminii chircite.
— Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae Tabără, scârjâind prundişul peronului cu paşii săi apăsaţi. De-acu poate veni când i-o plăcea, că nu mi-e frică...

Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând vreun locşor unde să se adăpostească până va sosi trenul. Feciorul, mai
îndrăzneţ, se apropie de uşa sălii de aşteptare şi puse încetinel mâna pe clanţă. Era încuiată. Zări în stânga uşii o bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi gândit să se aşeze sau nu, stătu o clipă la îndoială şi în sfârşit se lăsă alături pe lespedea de piatră dinaintea pragului. Bătrânul îşi alunecă sarcina pe bancă şi se cocoloşi şi el lângă fecior.
— Pesemne-i cam devremior, se scânci feciorul într-un târziu cu glas potolit.
— Pesemne... Om aştepta, ce să facem? răspunse Nicolae obosit.
Şi de-acum amuţiră amândoi. Priveau duşi încoace-încolo, se aşezau mai bine pe lespede şi gemeau înăbuşit, în răstimpuri, parc-ar fi fost strânşi în curele.
Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-şterse, presărate rar cu stele, se deschideau prin volbura neagră de nouri. Şi întunericul începu a se limpezi. De jur împrejur linii spălăcite, nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele dealurilor din faţă, ca un tăiuş de fierăstrău uriaş şi hodorogit, se desenau din ce în ce mai lămurit pe pânzişul cenuşiu al văzduhului, iar deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe ţărmul Someşului se ridicau negre, ca nişte mâini ameninţătoare. Gâlgâitul trudit al apei rătăcea prin aer ca tânguirile neînţelese ale unor oameni prăpădiţi de nevoi.
Flăcăul se cotoşmăni mai bine pe lespede, îşi aduse genunchii până la nas şi, cuprinzându-i cu amândouă braţele, bâigui scurt şi mustrător:
— Nu mai vine...
— Nu, tuşi Nicolae, scotocind în chimir după lulea. Aprinse şi începu a pâcăi alene, nepăsător, scuipând des şi ţâşnitor printre dinţi.

Gara cu magaziile ei sure prinse a se dezbrăca de întuneric. Un vânt aspru, tomnatic vâjâia prin porumbiştea dimprejur, scutura stăruitor olanele coperişurilor. Iar peste linie, ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele a hamalului răsări şi ea, trezită din somn, cu ochiul ei roşu, plâns şi ars de sărăcie.
Dinspre târg, deodată, se desluşi zgomotul unor paşi târâţi, greoi, însoţiţi de gemete înfundate. Feciorul ridică fruntea şi trase cu urechea.
— Vine cineva... zise înăbuşit.
Portiţa zăplazului scârţâi prelung şi o babă gârbovită ca un gânj, cu faţa zbârcită ca o hribă uscată, se apropie de drumeţi.
— Oare n-am întârziat, oameni buni? întrebă dânsa îngrijorată.
— Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa între măsele. Da până unde? adăugă apoi cu jumătate gură, în vreme ce baba se ghemui pe bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit.
— Până la Beclean, răspunse ea piţigăiat, ştergându-şi obrajii cu mânecile cămăşii. Numai până la Beclean... A, vai de sufletul meu, ce-am alergat!... Mă temeam să nu întârziu, Doamne fereşte, de năprasnicul ăsta de tren, că mi s-a părut că-l aud şuierând când eram pe la biserică. Uuf! Toată-s un lac de apă... Şi dumneavoastră-l aşteptaţi?
— Îl aşteptăm şi văd că nu mai vine...
— Vă duceţi departe?
— Ba nu... Până la Salva...
— Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm şi să ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta de lume... Aşa... Ce să facem?

Şi iar mocniră, acuma tustrei, oftând şi gemând în răstimpuri, cum fac ţăranii când nu mai ştiu ce să vorbească. După o bucată de vreme, un felinar verde ieşi din cocioaba hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea necurmat, dispărea şi iar se vedea.
— Aha, tresări flăcăul, de-acu îndată soseşte.
Felinarul se mări din ce în ce şi pe urmă se desluşi şi chipul negru, bărbos, al hamalului.
— Să dea Dumnezeu bună dimineaţa, făcu Nicolae trăgănat şi smerit, sculându-se şi dându-se la o parte.
— Noroc, bombăni scurt hamalul.
— Oare vine degrabă, domnule? întrebă şi baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în broasca uşii.
— Ce-mi tot dârlâieşti aici, babo? Ce-mi toci capul şi dumneata? Nu cumva ţi-ai ţinea gura? se răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său rânced că poate certa şi el pe cineva care-i mai slab decât dânsul...
Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorţi. Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură a răspândi raze palide, cârcălite, care tremurau şi se îngrămădeau pe feţele încreţite ale celor ce aşteptau. Pe ulicioară, se auzeau tot mai des leopăiturile paşilor grăbiţi. Când şi când, uruitul roţilor unei trăsuri înjunghia văzduhul, se iuţea apropiindu-se şi se tăia scurt; urma gâfâitul cailor trudiţi, vorbele repezi, aruncate din vârful limbii, ale celor ce soseau...

Acuma sala de aşteptare gemea de lume. |ăranii, cu feţele supte, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu barba şi mustăţile zbârcite, se îmbulzeau de-a valma printre muncitorii spâni, cu obrajii ca cenuşa, îmbrăcaţi în straie nemţeşti murdare şi ferfeniţite.
Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, şeful gării ieşi somnoros, bosumflat, învăluit într-o manta groasă, şi intră în birou trântind uşa. Se certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai devreme cu cinci minute, şi acuma era furios pe toată lumea. Printre oamenii din sală se răspândiră ca fulgerul şoaptele: “Biletele! Vine ăl ce dă bilete!... Haideţi la bilete!” Şeful însă se plimba plictisit, încoace şi încolo, cu ochii jumătate închişi, pe urmă se opri, se întinse de câteva ori de-i pocniră oasele, îşi aruncă privirea spre ceasornicul din perete şi se repezi pe peron, unde prinse a trece în revistă pe pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliţi şi rebegiţi de frig.
În sfârşit geamul ghişeului se deschise şi pe marmora soioasă începură a zângăni banii azvârliţi în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul său se umeriră şi dânşii de zor spre rampă, strângând în pumnii încleştaţi paralele umezite de sudoare. Dar un vardist coşcogea se răpşti la el, aţinându-le calea:
— Unde vă burduşiţi, he? Nu puteţi aştepta până vă vine rândul?... Ei, drăcia dracului!...
Îl înşfăcă pe Nicolae scurt de guler şi-l bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:
— Poftiţi, domnule, poftiţi înainte!...
...Din depărtare un şuier prelung şi răguşit spintecă aerul.

— Vine, vine! fierbea lumea neliniştită, îmbâcsindu-se în ruptul capului spre ghişeu.
— Fă-ţi bunătate, domnule, şi ne dă două până la Salva, că ne lasă aici maşina! stărui Nicolae Tabără din dosul rampei,
întinzând mâna cu gologanii peste capetele oamenilor.
— Gura, prostule! îl împunse şeful, morocănos, aruncându-i o privire cruntă şi dispreţuitoare, apoi închise repede ferestruica.
|ăranii se holbară uluiţi unul la altul.
— Cre' că nu ne dă? se auziră printre dânşii câteva voci pline de spaimă, în vreme ce o buduhaiţă de femeie limbută striga în gura mare:
— O, bată-l scârba să-l bată, că mânios l-a mai făcut Dumnezeu!
Şeful, însă, se duse numai la aparatul telegrafic, unde bocăni de două ori, pe urmă iar se întoarse la geam.

Şi trenul se apropia mâncând pământul. Scârţâitul sfâşietor al roţilor, pufăitul obosit al locomotivei se topeau într-un răzbubuit surd, aspru, care creştea mereu. Apoi repede intră în gară şi se opri brusc. Conductorul sări jos cel dintâi şi urlă hodorogit:
— Năsăud... o minutăăă!
Câţiva călători coborâră grăbiţi, luptându-se să străbată printre cei de pe peron, care năvăliră furtunatic asupra vagoanelor.
— Unde mergeţi, proştilor? răcni conductorul către ţăranii care alergau zăpăciţi în sus şi în jos, neştiind unde să se urce. Nu acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s vagoanele pentru boi!
Conductorul striga şi zâmbea mulţumit în sine că a spus o glumă minunată. Când şi când, arunca priviri pline de înţeles unui domn bondoc, care se uita la dânsul şi-l asculta cu un surâs de admiraţie pe buze...

La ghişeu lumea se rărise de-a binelea. Abia vreo câţiva ţărani bătrâni şi slăbănogi mai forfoteau şi se înghesuiau, parc-ar fi stat pe jăratic. Nicolae cu feciorul şi cu baba, care acum se ţinea de dânşii ca scaiul de oaie, alergând neîncetat de la un capăt al rampei la cellalt, priveau rugători în răstimpuri la vardistul care le răspundea printr-o încruntare din sprâncene şi la şeful care ţăcănea biletele şi-i măsura cu suliţe de dispreţ când din întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele din urmă însă ajunseră şi ei la ferestruică.
— Două până la Salva, zise Nicolae pleoştit, numărând gologanii unsuroşi pe tabla albă de marmoră.
— Altă dată să te înveţi minte, mojicule, îi sâsâi şeful aruncându-i biletele.
— Iartă, domnule, iartă-ne şi nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proşti, păcatele noastre... Pesemne, aşa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi, păcatele noastre... Da dumneavoastră trebuie să fiţi mai iertători, că sunteţi oameni învăţaţi şi...
— Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud flecărind! Mi-e scârbă şi-mi vine rău când vă văd, izbucni şeful strâmbând din nas, apoi trânti geamul şi scuipă cu greaţă.

Nicolae Tabără stătu o clipă nemişcat, clătină încetinel din cap, întrebător şi nedumerit, pe urmă ieşi sprinten, urmat de fecior şi de babă. Când ajunseră pe peron, auziră glasul ascuţit al conductorului:
— Gataaa!
Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă, apoi la mijlocul drumului îşi luară seama şi se întoarseră.
— Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin aer vocea aspră a conductorului.
Nicolae se avântă pe scările unui vagon în ale cărui ferestre zărise capete de ţărani. Se căţără de clanţă şi o smuci cu putere, dar uşa nu îngădui. Şi trenul şuieră prelung şi începu a bubui şi a fosăi.
— Urcaţi-vă, mă, urcaţi-vă! fulgeră din nou conductorul, bâţâind din mâini şi din picioare.
Bătrânul se dădu repede jos şi se azvârli la altă uşă, în vreme ce trenul începu a înainta vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-şi mâinile. În clipa aceea însă conductorul se năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl înhăţă de după cap, îi trânti un pumn în ceafă şi-l îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu ochii sticloşi de spaimă.
— Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule, şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi, răcni conductorul, dispărând într-un vagon.

Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu obrazul în prundiş şi sângele îl prididi pe gură şi pe nas. Şi aşa rămase un dram de vreme, neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar sufletul îi sângera şi-l durea mai straşnic ca rănile feţei. Apoi se ridică încetinel, clătinându-se pe picioare, îşi şterse sângele cu poala cămăşii şi aruncă o privire mută în urma trenului, care se pierdea în ceaţa zorilor. Un val amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui crâmpoţite de-abia putură rosti oftând:
— Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!
Printre nourii bolbocaţi în văzduh, la răsărit, o trâmbă de lumină cireşie se zvârcolea şi se înteţea. Tabără îşi avântă povara în spinare şi porni încet înainte pe o cărare spinoasă, cu capul plecat, cu inima urnită, iar feciorul şi baba, tăcuţi şi îngânduraţi, îl urmară pârjol. Din noianul negru de nouri, însă, soarele scăldat în sânge îşi înălţa biruitor capul şi împroşca în feţele drumeţilor o beteală de raze purpurii...