Stela COVACI
Preluare de pe site-ul:
http://convorbiri-literare.dntis.ro/COVACInov5.htm
Amintirea poetului Nicolae Labis, cel nascut într-o iarna îndepartata, acum saptezeci de ani, la doua zile dupa Sfîntul Andrei – protectorul, ma copleseste.
L-am cunoscut în toamna anului 1955, cînd am devenit colegi la Sectia de literatura si critica literara a Facultatii de Filologie din Bucuresti.
Cînd m-am transferat în grupa „nebunilor” (asa erau remarcati acei studenti boemi, cu un aer misterios, veniti de la Scoala de literatura „Mihai Eminescu”), eu nu eram decît o prea plapînda si visatoare de 20 de ani, pe care Aurel Covaci, cel dintîi ce mi-a dat atentie, a prezentat-o colegului de camera, poetului Nicolae Labis.
Prima impresie a fost însotita de deruta; nu asa mi-l imaginam. Aveam în fata un adolescent înfrigurat, cînd copilaros, cînd drastic. O graba evidenta de a cuprinde cît mai mult si mai substantial existenta îl însotea tot timpul. Pe chipul rotund cu ochi patrunzatori sclipind de inteligenta, mustata „pe oala” o imita parca pe cea albita a marelui poet Ion Barbu, pe care îl cunoscuse, prezentat de îndrumatorul si prietenul sau permanent, tragicul poet si om de mare cultura Gheorghe Margarit. Apoi, Labis l-a cunoscut personal pe Ion Barbu. În poeziile anului 1956, influenta poetului Ion Barbu era evidenta.
În toamna anului 1955, cenaclul Facultatii de Filologie l-a prezentat în doua rînduri pe poetul Nicolae Labis. Dintre poeziile recitate de el, Moartea caprioarei a avut un ecou atît de puternic în unii dintre noi, încît, se stie, pe Nichita Stanescu, pe atunci student în anul IV, l-a coplesit. Avea o carisma stranie acest tînar moldovean: a recitat degajat, cu dulceata în grai, dar te atingea dogoarea unui „spirit încins”, cu greu de stapînit, ce prinsese puteri tainice, aruncîndu-se în învalmasita capitala. Nu mai purta suman sau cojocel; umbla îmbracat decent, curat; de altfel, cum toti eram cam la fel de saraci, nu ne sfida nimeni. Îmbracamintea nu conta, eram preocupati de jaful care se produce zi de zi asupra spiritului nostru.
Labis, în anul II, venea rareori la cursuri sau seminarii. Se aseza lînga mine în banca la semnariile de „creatie poetica”, în care profesorul Bratucu ne învata cum sa scriem poezii cît mai atasate ideilor partinice si Uniunii Sovietice. Îi punea pe unii sa citeasca din acest gen de creatii, îi critica pe cei ce se eschivau. Labis n-a citit niciodata. Se plictisea si ma provoca sa ne jucam „de-a scoala”, scriind fiecare propozitii simple, la nivel scolaresc, subliniind cu sîrguinta subiectul si predicatul. În timp ce Bratucu ne dadea, pe data viitoare, sarcina de a aduce planul personal de creatie pe primul trimestru, Labis îmi sugera doua epopei si cîteva poeme homerice socialiste… Dupa moartea poetului, într-o noapte de 21 decembrie, îndureratul prieten Aurel Covaci a scris, evocînd acele momente:
„Era un an – cu pîlpîiri temute
izbind a cugetarii cuirasa…
Ideile unor nadejdi hirsute
Cereau din teaca gîndului sa iasa.
Întrezaream fisuri, cercînd sa rupa
Superbul certitudinii metal
Si ochiul nostru diseca la lupta
Al erei puls maret si epocal!”
si mai departe adresîndu-mi-se:
„Sub fulgii moi, prietenul meu doarme,
Cu vinul tau pe-adolescente buze…
E plin de caprioare si de cerbi,
De libelule, maci si buburuze.
Cîndva te-ai fost jucat cu el de-a scoala…
El se juca cu patimi si idei,
Dar îndragea nespus petala
Crescuta – straniu – pe picior de stei!
Taia în jocul vostru tata lemne,
Candida si frumoasa era mama.
Dar spada cugetarii lui solemne
Îsi ascutea si-n aste clipe lama.
În mîini, tu-i pîlpîiai ca o petala,
În timp ce fulgere-i jucau pe frunte.
De-a scoala va jucati… Dar marea-i scoala
Pornea prin lume secolii sa-nfrunte…”
M-am apropiat de acesti doi colegi geniali pe tot parcursul anului 1956. Ma-nconjurau amîndoi cu o prietenie tandra si protectoare. Mimau rivalitatea, se hîrjoneau cu copiii de pe strada Miletin. Facusera cu ei chiar o grupa de teatru, învatîndu-i mici scenete pe versuri sprintare scrise spontan de amîndoi. Se auzeau mereu cîntece prin geamul camerei de la numarul 14. Labis, cu tigara în gura, intona cu mare haz din Coana Chirita :
„Toata lumea azi fumeaza,
Scoate fum pe nari, pe gît.
Unii moda repeteaza,
Alti fumeaza de urît…”
Îi placeau cîntecele vechi, cu încarcatura de emotie a unor vremi ce pareau întotdeauna ca au fost mai pline, mai frumoase. Îndragea vîntul, acel cîntec plin de jale, „Foaie verde iasomie”, doina cutremuratoare cu fior prevestitor de moarte…
Cînd, în mod evident, în anul revolutionar 1956, acel idealism rîvnind la o lume mai buna se prabusea sub teroarea dictaturii comuniste, Labis a devenit din ce în ce mai grav, mai furios pe el însusi. Tradat de propaganda minciunii, era devastat de contradictii, încerca o explicatie si o cale a iesirii din infern prin „lupta cu inertia”. Poetul recunoaste înselaciunea, îsi bate joc de naivitatile trecutului. În timpul evenimentelor din Ungaria, cînd sovieticii apelau la ajutoare fratesti, cînta schimonosindu-se:
„Vai, vai ce durere
Sa vezi vaporiu cum piere
Si marinarii cum moare
Si mai cere si ajutoare…”
Dar nu era de gluma. Stia de crimele de la Budapesta, de arestarile din tara. Ne plimbam prin Piata Palatului Regal, pe trotuarul din fata Ministerului de Interne si îmi soptea: sub picioarele noastre, în celule întunecoase, zac oameni în lanturi…
În neuitata „noapte de cosmar” de dinaintea crimei, îi dicta lui Aurel Covaci:
„Ma doare totul: visul, cuvîntul
somnul, viata si vîntul,
Ma doare cel pe care-l îmbrac,
Bogat si Sarac,
Ma doare haina, ma doare camasa,
Ma doare scutecul, ma doare fasa…”
Lantul se strînge. Sufocat de teroarea regimului opresiv care-l ameninta direct, hotaraste încrîncenat si definitiv sa porneasca lupta împotriva-le.
Cu „suflet prea grav si rasunet prea slab”, cum scrie el premonitoriu în poezia Biografie , sfideaza, dar e înspaimîntat. Nu admite ca va fi înfrînt, desi este avertizat, nu se retrage din cercurile prietenilor de tot felul, desi îsi propune sa se retraga o vreme la Malini, nu mai apuca. Un text inedit, descoperit în arhiva poeziilor cenzurate ale poetului, ne dezveleste realitatea:
„Apara-ma, Doamne, de prieteni,
Ca de dusmani singur apara-ma-voi.
Prea multi prieteni, mult prea multi, un stol.
Ciopliti rigid din lemn, sunînd a gol!
Pruncul de mult prea multe moase moare.
Ai RAPP-ului reîncarnati strigoi
Umbra si azi printre noi,
Fara stravechile mantale de piele,
Dintre poeme scrise pe obiele”.
Multe mi le-a marturisit si mie atunci, în acea ultima toamna. Documentelor incriminatorii le va veni rîndul. Dupa tragediile ce au urmat cu el, cu mine, cu alti tineri de generatie, se va constata ca istoria are rabdare; cu întîrzieri mari, se cladeste adevarul. Pot afirma, cu toata seriozitatea încheierii unui destin personal, în consecinta, ca poetul cel de pe aceleasi meleaguri de nord ca si mine, a fost primul cu adevarat disident dintre cei sacrificati de catre executanti cruzi în numele unei orînduiri neghioabe si necrutatoare.
Poetul Nicolae Labis, cel ce s-a trezit din eroare, nu imaginea lui livrata politicului dupa bunul plac al intereselor primitive, ci acea fiinta înzestrata cu fiorul divin al contemplarii creatoare, cel nascut cu 70 de ani în urma pe acel „picior de plai” din Poiana Marului, vine recîstigînd în istoria acestui neam locul sau de onoare.
