vineri, 29 octombrie 2010

Junimiştii- despre instrucţie şi educaţie; tu ce crezi?

  ,, (...)Cine voieşte să înveţe mult trebuie să înveţe multe, precum cel ce vrea să mănânce mult trebuie să mănânce multe, de toate. Partea lexicală a limbilor, limbile înşile au a face mai mult cu memoria; acolo ea va şi trebui înhămată. Dar, mântuind cu lecţia de limbă, el (elevul) trebuie să exercite altă facultate şi pe cealaltă s-o lese să se odihnească. Deci matematica trebuie să fie predată astfel încât să aibă a face numai cu facultatea judecăţii.(...)"
( Mihai Eminescu, ,,Instrucţie şi educaţie", în ,,Opere, III.Publicistică.Corespondenţă.Fragmentarium",Editura Univers enciclopedic, Bucureşti,1999, pag.1038)
,,Caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul.Odată interesul inteligenţei trezit pentru obiecte, odată simţirile sau judecata deprinse la observaţie, elevul ajunge prin proprie gândire la rezultate cari nu stau în carte. Dar să lăsăm aceasta, destul că şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştinţe străine, ci o gimnastică a întregei individualităţi a omului; elevul- nu un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om care-şi exercită toate puterile proprii ale inteligenţei, întărindu-şi aparatul intelectual, precum un gimnast îşi împuterniceşte pân-în gradul cel mai mare aparatul fizic, fie-n vigoare, fie-n îndemânare."
( Mihai Eminescu, ,,Opere.XI.Publicistică", Editura Academiei, Bucureşti, 1984,p.244)
   ,,De aici se înţelege şi marea valoare a disciplinei intelectuale.Nu câte idei felurite ai adunat în memoria ta este lucrul cel mai important, ci importantă este legătura între idei. Tu poţi şti multe în multele momente ale vieţei: dacă nu-ţi aduci aminte de ceea ce-ţi trebuie într-un anumit moment  şi dacă această aducere-aminte nu trage după sine în şir regulat tot ce se află în tine pentru susţinerea, amplificarea şi ilustrarea obiectului în discuţie, degeaba îţi sunt toate cunoştinţele rămase cufundate în partea ascunsă a sufletului. Cunoştinţele tale trebuie să aibă o toartă de care să le prinzi şi tu trebuie să ai lanţul cu care să le aduci în  mişcare regulată din întunericul memoriei  la lumina îngustă a memoriei tale actuale."
( Titu Maiorescu, ,,Critice" )

Salonul unde aveau loc intrunirile ,,Junimii"



imag junimea.jpg

,,Oameni buni, iubiţi orice, dar iubiţi!"- Radu Beligan

Radu Beligan, în emisiunea ,,Profesionistii" a Eugeniei Vodă, la TVR

http://www.youtube.com/watch?v=yvFXT...eature=related
http://www.youtube.com/watch?v=p8TwPOaTXLE&NR=1
http://www.youtube.com/watch?v=81VL1...eature=related

Cronică de spectacol

Râmnicu- Vâlcea, 26 septembrie 2009, Teatrul,,Anton Pann"
afis-beligan-WEB.jpg
Pledoarie pentru iubire, dăruire, pentru rostire în limba în care ne-am născut, pentru lumină şi viaţă, pentru frumos şi adevăr! Pledoarie pentru înălţare prin cultură, pentru purificare prin gândire şi artă! Şapte decenii dedicate oamenilor concentrate în câteva mărturisiri făcute de un maestru al teatrului cunoscut şi recunoscut pe mai multe meridiane, de mai multe generaţii de iubitori de teatru! A descrie atmosfera creată în sala teatrului astăzi, 26 septembrie 2009 ( zi care va rămâne in istoria acestei instituţii ) ,,iaşte gândului cu neputinţă" ( cum ar fi spus un cronicar din alte vremuri). Acum vrea să vorbească doar emoţia din tine, care nu poate descrie miracolul de a fi contemporan cu o personalitate de o asemenea dimensiune. Uimirea unei lucidităţi rar întâlnite la o asemenea vârstă, a unei discreţii şi eleganţe care tind să rămână doar în cărţile de istorie a mentalităţilor unor epoci şi, dincolo de toate, demnitatea unei vârste ieşite de sub influenţa patimilor lumeşti, deasupra tuturor răutăţilor şi resentimentelor ce ne macină pe muritorii de rând, seninătatea şi echilibrul cu care priveşte inevitabilul final teluric şi mutarea într-o stea care îi poartă deja numele... Dar câte trăiri nu te încearcă după o asemenea ÎNTÂMPLARE  a existenţei tale şi a celor peste o sută de spectatori de lângă tine, unii cu memoria spectacolelor în care l-au văzut pe actor la Teatrul de Comedie, la Teatrul Naţional sau chiar la Râmnicu- Vâlcea, alţii doar cu impresia creată de interviul din ,,Jurnalul naţional", alţii fără să fi auzit de el! Ce ne-a unit pe toţi a fost tăcerea, se auzea şi respiraţia MAESTRULUI pe fondul vocii cu un timbru inconfundabil. Şi totuşi, un mobil a mai sunat prin sală. Cât de greu se desprind unii dintre noi de mizeria de afară!!!!!!!!!
Sunt multe de spus, dar e prea curând şi nu se pot clarifica stările. Cert e că, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta, la ieşirea din sală, cu greu mi-am stăpânit lacrimile care-şi cereau dreptul la lumină... E motivul pentru care, dragi prieteni, n-am mai rămas de vorbă! Nu puteam în acel moment!
Aştept şi părerile voastre!( mă refer în primul rând la cei care au reuşit să ia bilete) Am dreptul să spun că MAESTRUL e negreşit un POSIBIL MODEL EXISTENŢIAL?????????? Unul autentic? Un ARTIST care a fost prieten cu Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Eugen Ionescu, Lawrence Olivier, care are autograful lui Salvador Dali...

joi, 28 octombrie 2010

Adrian Păunescu, ,,Repetabila povară"

 Poetul e bolnav grav. Să ne rugăm pentru el!
,,Lumea-i o rană, se vindecă-ncet, domnule Doctor, iubite Poet!"
http://www.youtube.com/watch?v=BRk-g...eature=related ( Ruga pentru părinţi )
http://www.youtube.com/watch?v=1uh75...eature=related
http://www.google.ro/url?q=http://ww...hjGIzpNOmDvSqg
Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vreun sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Jurnal (2003- 2009), Oana Pellea

Oana Pellea, Jurnal (2003-2009),Cu o prefaţă de Ioana Pârvulescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009


Note de lectură: Admin, 22 iulie 2009
Cine e Oana Pellea?
Oana Pellea e o actriţă contemporană, născută în 1962, fiica marelui actor Amza Pellea , cunoscut mai ales pentru rolul Nea Mărin din ciclul de filme cu acelaşi titlu, dar şi din filme ca ,,Decebal", ,,Mihai Viteazul" etc. A jucat în numeroase piese de teatru şi a primit premii pentru rolurile interpretate. A jucat, de asemenea în peste 20 de filme regizate de Alexandru Tatos, Dan Piţa, Stere Gulea, Bogdan Dreyer etc. A primit premii la festivaluri internaţionale de film , cum ar fi cel pentru cea mai bună actriţă în rolul principal din filmul Stare de fapt regizat de Dan Piţa (la Festivalul de Film de la Geneva).
Joacă în română, franceză, italiană, engleză.
În 2006, joacă alături de Clive Owen şi Juliane Moore în producţia Universal Pictures Children of Men, regia Alfonso Cuaron, , film nominalizat la trei categorii de Premiu Oscar. În 2007 este distribuită în producţia britanică I Really Hate My Job, regia Oliver Parker, şi în producţia americană Fire and Ice, regia Pitof. În 2009 joacă în coproducţia Bibliotheque Pascal.
Jurnal ( 2003-2009) e prima carte a Oanei Pellea. ( Sursa:nota de prezentare a ediţiei)
Despre carte
A fost publicată anul acesta  la Editura Humanitas, cu o prefaţă a Ioanei Pîrvulescu. Jurnalul cuprinde notări din perioada 2003- 2009, o parte din viaţa, din gândurile, din ,,carnea" sa, aşa cum mărturiseşte autoarea.
Cum m-am întâlnit cu cartea? Am văzut pe TV Cultural prezentarea ei, dar n-am dat mare atenţie, pentru că nu sunt o cititoare pasionată de jurnal şi pentru că nu ştiam prea multe despre Oana Pellea. Cineva  mi-a dăruit cartea (îi mulţumesc!), mi-a spus că e bună, eram sceptică, dar în drumul de la Bucureşti la Vâlcea cu autocarul am citit o parte din ea, până când aproape mi-au dat lacrimile, am simţit că nu pot citi mai departe, am închis-o si am continuat lectura acasa.
E cartea unei mărturii cutremurătoare, nu poţi să nu intri în rezonanţă cu ea, dacă mai ai cât de cât o simţire umană în tine.
Reacţia unui om cultivat la mitocănie, superficialitatea contemporanităţii, la plecarea succesivă  a unor mari Oameni în cer, la durerea pierderii  celor mai dragi fiinţe, tatăl (evocare), mama ( trăire directă), cădere şi înălţare, smerenie şi disperare, singurătatea unui om singur, nemaipomenit de singur , cum ar spune Marin Sorescu, toate într-un stil surprinzător de curat şi de înalt. Mi s-a părut pe alocuri că citesc un poem cu rezonanţe din Nichita Stănescu. Căci nu numai ce mărturiseşti, ci şi cum mărturiseşti transformă un jurnal intim în literatură.
Citate
,,  Cum să te simţi zdrobit de o verticală? Numai orizontala te poate zdrobi. Pe verticală te poţi căţăra, pe orizontală doar te târâi."
,,Am luat telefericul şi am coborât. Am ajuns în talpa mea dreaptă. Acolo e cam amorţeală. Da` e bine în talpă.  E atât de aproape pământ, încât e locul cel mai aproape de moarte, de reîntoarcere. Talpa e începutul verticalei, fiind încă orizontală."
,,Mama: Când eşti nemulţumită sau ţi se pare că ai probleme...când vii acasă, pune mâna dreaptă la spate şi încearcă să te descurci doar cu mâna stângă: să dai foc la aragaz, să te speli, să iei ce trebuie din frigider...Zece minute, nu mai mult... Şi, după zece minute, ia-ţi mâna dreaptă de la spate şi uită-te la ea cu ochii, cu ochii tăi de carne. Şi ai să vezi minunea! Ai să vezi ce înseamnă să ai două mâini. Sau două picioare. Ai să vezi ce înseamnă să fii sănătos în minunea Domnului".

D.H.Lawrence, ,,Amantul doamnei Chatterley"

Colecţia ,,Carte de buzunar", un nou dar pe care ni-l face ,,Jurnalul naţional"; cele mai citite cărţi de la clasici la contemporani la numai 5 lei

D.H. Lawrence, ,,Amantul doamnei Chatterley",Bucureşti, Editura Litera International, 2010
David Herbert Lawrence ( 1885, Eastwood, Nottingamshire, Anglia- 1930, Nence, Franţa) este un romancier, nuvelist, poet şi eseist englez, a cărui operă cuprinde, între alte titluri, pe următoarele:
  • Păunul alb, 1911, primul roman;
  • Fii şi îndrăgostiţi, 1913, roman autobiografic despre viaţa familiilor clasei muncitoare;
  • Curcubeul, 1915;
  • Femei îndrăgostite, 1920;
  • Cangurul, 1923; descrie persecuţia prin care scriitorul a trecut în timpul Primului Război Mondial;
  • Şarpele cu pene, 1926; are ca inspiraţie fascinaţia autorului pentru cultura aztecă;
  • Amantul doamnei Chatterley, 1928, operă remarcabilă prin intensitate şi senzualitate, a avut trei variante succesive, presupunând încercarea autorului de a se conforma oarecum principiilor puritaniste ale epocii în care trăia; cu toate acestea, cartea a fost interzisă, fiind considerată obscenă.
    Ediţia publicată în colecţia ,,Carte de buzunar" reproduce prima versiune a cărţii, considerată de soţia autorului cea care îl reprezintă cel mai bine, cea în care D.H.Lawrence este el însuşi, necenzurat de convenienţe sociale. Volumul cuprinde un ,,Cuvânt înainte" realizat de Frieda Lawrence, cea care i-a fost alături până la moarte. Traducerea îi aparţine Antoanetei Radulian.
     ,,Dacă nu greşesc, cele trei versiuni din ,,Amantul doamnei Chatterley" au fost scris în trei ani consecutivi, între 1925 şi 1928. Încerca să accentueze tot mai mult ceea ce dorea să transmită. Anume că atunci când tratezi un lucru în mod onest, clar şi deschis, nu mai există loc pentru mister morbid. Voia să dărâme prejudecata romanelor pornografice, de senzaţie, scabroase. Cuvintele nu pot fi obscene prin ele însele; încărcătura pe care le-o conferi tu le poate face astfel. Şi a reuşit să demonstreze în mare măsură această idee. Romanul a fost advărată dinamită. Cei ce nu-şi puteau schimba mentalitatea l-au detestat cu furie, dar pentru mulţi a constituit un şoc săsnătos, un deschizător de orizont."
Lady Chatterley este un personaj dual, ca viaţa însăşi. Acceptă să fie alături de soţul mutilat de război fizic, paralizat, cu posibilitatea de mişcare restrânsă la căruciorul cu rotile, dar mai ales paralizat în fondul cel mai profund al fiinţei, căci el poartă povara unei mutilări interioare pe care numai educaţia aleasă o face să nu iasă la suprafaţă decât rareori. Călugăriţa-soţie trăieşte în zona afectivităţii senine, fără mari complicaţii interioare până când natura îşi insinuează semnalele prin pădurea cu iepuri şi fazani, cu primule şi toporaşi, generându-i o nostalgie bovarică, ce-şi găseşte leacul într-o iubire pătimaşă pentru paznicul fondului de vânătoare al domeniului. (va urma)

Jerome K. Jerome, ,,Trei într-o barcă"

Jerome K. Jerome, ,,Trei într-o barcă", Colecţiile Cotidianul, Editura Univers, Bucureşti, 2009

Note de lectură: Admin, 23 iulie 2009
Despre autor
Jerome K. Jerome (1859- 1927) este un scriitor  considerat unul dintre cei mai  talentaţi reprezentanţi ai umorului tipic englezesc: ,, Pentru umoriştii secolului XX, Trei într-o barcă e ca Mantaua lui Gogol pentru prozatorii ruşi. Toţi se trag de acolo, chiar şi cei care nu ştiu şi, mai ales, cei care nu recunosc. Călătoria pe Tamisa a celor trei amici, Jerome, George şi Harris, fără a mai socoti şi câinele, care vor să scape bărbăteşte de starea jalnică a sănătăţii lor, e în acelaşi timp o inegalabilă expediţie în dificila artă de a stârni râsul cu toată seriozitatea. O carte după a cărei apariţie umorul englezesc a devenit sinonim cu numele lui Jerome K. Jerome, iar ,,Trei într-o barcă", supranumele autorului însuşi." (Notă de prezentare pe coperta IV a ediţiei citate).
Despre carte
Publicată în 1889, cartea analizată e considerată capodopera de necontestat a creaţiei lui Jerome K. Jerome. Cartea înfăţişează o călătorie cu barca pe Tamisa organizată de cei trei prieteni , avându-l cu ei şi pe Montmorency, câinele lui Jerome. Naraţiunea e realizată la persoana I, din perspectiva personajului-narator Jerome. Incipitul dezvăluie teama patologică a acestuia că e grav bolnav dusă până-ntr-acolo, încât , consultând o carte spre a afla mai multe despre o uşoară alergie, ajunge să considere că e nefericitul posesor al tuturor bolilor descrise, cu excepţia artritei. Merge la medicul său cu lunga listă de boli şi îi cere un tratament. Acesta îi dă o reţetă, dar farmacistul nu o poate onora, motivând că el nu are magazin alimentar. Citind reţeta, Jerome constată că medicul său îi prescrisese friptură şi băutură, îi urmează sfatul şi descoperă că se simte foarte bine. Ipohondria lui şi a celor doi amici îşi vor găsi un şi mai bun leac: navigarea pe Tamisa într-o barcă cu pânze.
Firul narativ e presărat cu numeroase pasaje descriptive ce surprind măreţia fluviului la răsăritul ori apusul soarelui, în lumina lunii, dar şi atmosfera depresivă a zilelor cu ploi mărunte ce păreau că nu vor înceta niciodată. O astfel de ploaie îi va face să întrerupă călătoria cu două zile mai devreme. Sunt prezente numeroase detalii de ordin istoric pentru oraşele de pe malurile fluviului. Naraţiunea prezentă e întreruptă aproape în fiecare capitol de micronaraţiuni în care se povestesc întâmplări din alte călătorii trăite de Jerome, povestite de Harris sau George ori auzite de la alţii. Sunt numeroase pasaje de un umor exploziv, cum ar fi încercarea lor de a-şi îmbunătăţi cina cu ananas eşuată, pentru că nu reuşesc să deschidă cutia. Alta ar fi când admiră un păstrăv uriaş într-un restaurant şi ascultă cu stupefacţie mărturisirile succesive a cinci ,,pescari" cum că fiecare a prins peştele, în împrejurări diferite. E suficient ca George să se împiedice, să dea jos acvariul şi...........peştele să se facă ţăndări. Era din alabastru!
 Pare o lectură dificilă, te cam plictisesc pasajele descriptive, îţi vine să renunţi şi.......tocmai atunci intervine o ceartă între prieteni, o situaţie grotescă, te pufneşte râsul şi continui să citeşti în căutarea altor pasaje similare. Dar, pentru conformitate, redau mai jos o altă secvenţă din prezentarea Alinei Purcaru :
,, După ce romanul a apărut în Anglia, nu numai că a ajuns imediat subiectul numărul 1 în discuţiile literare din Londra, dar în primii 20 de ani după publicare s-a vândut peste tot în lume într-un milion de exemplare, ceea ce, pentru piaţa de carte a acelor ani, este impresionant. Mai mult, dacă e să dăm crezare poveştilor care leagă acest roman de timpurile lui, seduşi de voiajul pe Tamisa ( prilej pentru o şarjă de replici scăpărător-ilariante), cititorii au lăsat cartea şi au crescut simţitor traficul pe celebrul fluviu londonez."
Câteva citate
,,Nu! Ceea ce era supărător în cazul lui era că un om căruia nu-i pasă de sculpturile din stejar avea un salon astfel tapetat, în timp ce aceia cărora le pasă trebuie să plătească preţuri enorme ca să şi le procure. E parcă o lege a acestei lumi. Ai ceea ce nu doreşti să ai, iar alţii au ceea ce ţi-ar trebui ţie.
Oamenii căsătoriţi au soţii şi par să nu şi le dorească, iar tinerii neînsuraţi se vaită că nu au parte de ele. Oamenii săraci, care de-abia izbutesc să-şi ducă traiul de la o zi la alta, au câte opt copii, în timp ce perechile bătrâne şi bogate nu au cui să-şi lase banii şi mor fără moştenitori.
  Sau fetele care au iubiţi spun că ar prefera să nu-i aibă, că le plictisesc de moarte şi că respectivii ar face mai bine să se îndrăgostească de domnişoara Smith şi de domnişoara Brown, care sunt urâte şi bătrâne şi cărora nu le face nimeni curte. Ele însele nu au nevoie de curte şi de curtezani. Nu au de gând să se căsătorească niciodată."
,,Întotdeauna mi se pare că muncesc mai mult decât s-ar cuveni. Nu că aş avea obiecţii împotriva muncii, ferit-a sfântul!
Munca mă fascinează: sunt în stare să stau ceasuri întregi şi să mă uit la cei ce robotesc. Mi-e dragă munca şi gândul de-a scăpa de ea îmi frânge inima."

Anton Pann, ,,Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea"

180px-AntonPann.jpgAnton Pann.jpg 180px-Harikalar_Diyari_Nasrettin_Hoca_05981_nevit.jpg

ÎNVĂŢĂTURA DATĂ RĂU
SE SPARGE ÎN CAPUL TĂU
Edit section

Nastratin era un hogea (dascăl sau învăţător)
Care a rămas de basmu până astăzi tutulor,
Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,
Nu-l găseşti însă în faptă să fi fost vreun viclean;
El şezând odată-n şcoală, ce îi dete-n simplul gând:
- Ascultaţi, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) -
Să ştiţi d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,
Toţi bătând îndată-n palme să-mi ziceţi hair-ola [1]!nazdravaniile-lui-nastratin-126587.jpg

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puţ căzând
Şi cu ce să scoată apă pentru şcoală neavând,
Hogea porunci îndată ca din toţi ai săi şcolari
Să se lase-n puţ s-o scoată vreunul din cei mai mari;
Merg şcolarii toţi în grabă, pe lângă puţ se adun,
Dar privind ş-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câţi era,
Hotărî-n cele din urmă el într-însul a intra;
Ş-aşa dezbrăcat de toate, cu capul gol şi desculţ,
Legat cu un ştreang de mijloc, şcolarii-l lăsară-n puţ;
După ce găsi găleata şi după ce o legă,
Către şcolari dete gură şi să-l tragă le strigă;
Ei pornind cu toţi dodată să-l tragă în sus de jos

Şi tocma cam pe la gura puţului când fu el scos,
Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas
Şi începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;
Ei cum aud că strănută aminte-n grab ş-au adus
De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)
Şi cu toţii deodată funia din mâini lăsând,
Începur-a bate-n palme şi “hair-ola !” strigând.
Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit
Până-n fund îşi sparse capul, de pereţi fiind lovit.
După ce ieşi în urmă d-acei nerozi copii tras,
Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini şi nas,
Zise: - Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,
Ş-astfel de cinste neroadă ca să-mi daţi v-am învăţat,
Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei
Cu picioare, mâini belite şi cu cap spart m-alesei.

Andre Gide, ,,Pivniţele Vaticanului"

Andre Gide, ,,Pivniţele Vaticanului", trad. Mioara Izverna- Bucureşti, Curtea Veche Publishing 2010 ( după prima ediţie Gallimard, Paris, 1914)

Andre Gide, Pivnitele Vaticanului.jpg
  http://www.jurnalul.ro/stire-special...ui-545929.html
Prezentarea cărţii realizată de cei de la ,,Jurnalul naţional":
Pivniţele Vaticanului
Cel de-al treilea volum din Colecţia "Carte de Buzunar", Pivniţele Vaticanului, de André Paul Guillaume Gide, va putea fi achi­ziţionat împreună cu Jurnalul Naţional, luni, 14 iunie, la preţul special de 5 lei.

Biserica romano-catolică şi pioşenia cre­dincioşilor, pe de o parte, şi materialismul aşa-numiţilor "liberi cugetători" şi masoni sunt, în egală măsură, ţintele satirei lui André Gide din Pivniţele Vaticanului. Laf­cadio Wluiki, unul dintre protagoniştii acestei farse, născut la Bucureşti, bastard al unui conte francez, vorbitor al mai multor limbi străine, se consideră o fiinţă fără lo­gi­că.

O fiinţă în voia hazardului. Maestrul său mai vârstnic, Protos, este un escroc care va stoar­ce bani de la o pioasă contesă catolică, pre­tinzând că organizează o cruciadă pentru eliberarea Papei, răpit de ma­soni. Gide îşi numeşte romanul "Sotie" - o farsă medievală în care ne­bu­nia lumii e scoasă la iveală prin înfăţişarea acesteia cu susul în jos: "Fă­ră papă este îngrozitor, doamnă. Dar asta nu-i nimic, cu un papă fals este în­că şi mai îngrozitor. Căci, ca să-şi ascundă crima, dar, ce spun eu?

Ca să invite Biserica să renunţe la puterea ei şi să se predea ea însăşi, Loja a ins­talat pe tronul pontifical, în locul lui Leon al XIII-lea, un impostor, un om al Quirinalului, o marionetă cu chipul sfintei lor victime, un impostor, faţă de care, de teamă să nu ne facă rău, trebuie să ne prefacem că ne supunem". Lectură plăcută!

Cele mai citite cărţi, de la clasici la contemporani. Colecţia Carte de Buzunar - un refugiu în lectură, oricând, oriunde, între două destinaţii, la un ceai sau în autobuz.

Jurnalul meu de lectură sau ,,Ţara Silviei"

,,Timpul e ca şi împrumutul de la bancă: ţi se oferă doar atunci când ai atât de mult, încât nu-i mai simţi nevoia." ( John Braine)

5 iulie 2010. Lumea mea îşi are rădăcinile undeva, în satul de pe malul stâng al Oltului, pe dealurile împădurite unde am învăţat de la copaci să privesc cerul , să mă simt legată de pământul care m-a zămislit şi să am curajul să privesc spre ilimitat fără complexe. Mult mai târziu, lecturile nu au venit decât să mă ajute să descopăr lucrurile deja asimilate acolo în liniştea imperială a pârâului susurând printre pietre şi oglindind cerul... Să descopăr  că imaginea bunicii pe care o zăream uneori privind cu mâinile înălţate spre cer, rugându-se unui Dumnezeu care ştia să o asculte fără ,,intermediari" îşi are originea în convingerile PANTEISTE. Acolo, în faţa părului  cu pere ,,mălăieţe", ea repeta zilnic un gest ancestral. Ea, care a trecut prin Răscoala din 1907 (era originară din comuna Doamna de lângă Piatra Neamţ), prin două războaie mondiale şi o revoluţie- nu părea afectată de dezechilibrele lumii. Ea ştia unde se află Adevărul suprem.
padure de foioase.jpg
Azi am citit  Turgheniev, ,,Părinţi si copii"(1862). Mi-am amintit de ce mi-a placut mereu literatura rusă. Atmosferă patriarhală, eroi în căutare de sine, conflict între generaţii, dragoste, viaţă, moarte, nostalgia vieţii patriarhale. Cred că e o legătură între această lectură şi amintirea bunicii. Ruşii sunt mari povestitori, de la Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski până la Soljeniţân. Descrierile conacelor familiei Kirsanov, Bazarov sau al Annei Sergheevna m-au dus cu gândul la tărâmul meu. Cred că Mircea Eliade avea dreptate când spunea că ,,locul naşterii este centrul fiinţei". Toate revoltele lui Bazarov se sting într-o retragere la ,,cuib", ,,nihilismul" său e condamnat la moarte chiar înainte ca el însuşi să fie doborât de tifosul  contractat în urma autopsiei pe care o realizează din interes ştiinţific. Citind (sau   recitind? ) ,,Părinţi şi copii", înţeleg acum mai bine drumul de la perioada romantică dominată de vis şi tendinţa de cugetare filosofică la interesul pentru ştiinţele pozitive- biologie, chimie, fizică, medicină etc. Bazarov crede că  pentru a înţelege Omul e suficient să-l cunoşti bine pe unul, pentru că toţi sunt croiţi la fel, nu e nicio diferenţă, nu e niciun mister ascuns în fiecare, mai mult,disecând broaşte, poate înţelege cum e făcut omul. Nu crede în iubire pe care o vede ca pe o desuetudine romantică. Îşi face din Arkadi Kirsanov un ,,ucenic"  al noii atitudini prin care ,,bătrânii" trebuie toleraţi, dar nu urmaţi, ci loviţi în fundamentele existenţei lor: credinţă, principii, familie. Dragostea pentru Anna Sergheevna îl  ameţeşte, dar nu-l determină să lupte pentru ea, ci să o ocolească după primul impuls. Microbul însă aduce suferinţă şi dărâmarea succesivă a fiecărei table de legi prin care Zeus, aşa cum îl descoperă cu uimire Arkadi, dorea să schimbe faţa Rusiei eliminând iubirea, sentimentalismul şi punând în locul lor raţiunea rece. Un roman realist, cu unele efuziuni romantice ale scriiturii, căci la un moment dat naratorul nota că nu ştiau nici ei cât de adânci le sunt trăirile, ,,cu atât mai mult eu, autorul n-am de unde să ştiu." (intervenţia la persoana I) Apoi, autorul realizează şi un epilog în care prezintă destinul personajelor după încheierea acţiunii romanului.

6 iulie 2010. ,,Drumul spre înalta societate" (1957) Azi am călătorit în Anglia, cu un secol mai târziu, la jumătatea secolului al XX-lea alături de Joe Lampton şi de creatorul său, scriitorul John Braine (1922-1986). Începusem cartea mai demult, dar alte lecturi ( ,,Pivniţele Vaticanului" a lui Andre Gide, ,,Climate" a lui Andre Maurois, ,,Amantul doamnei Chaterley" a lui D.H.Lawrence şi, evident, ,,Părinţi şi copii" a lui Turgheniev) m-au purtat prin lumile lor. Azi ,,am biruit-o" în doar câteva ore, pentru că nu m-a mai întrerupt nimeni. Imediat după lectură constat că e foarte greu să-mi adun impresiile, ele sunt foarte adânci, nu mă aşteptam să descopăr un Joe Lampton aşa de complicat. Titlul, primele pagini m-au pus pe o pistă greşită. Mi-am zis că e un banal parvenit, în descendenţa lui Julien Sorel al lui Stendhal, cu unele apropieri de Ion al lui Rebreanu ( păstrând toate proporţiile şi diferenţele de epocă, mediu, mentalitate...). În fond, problemele omului sunt aceleaşi. Şi totuşi câte diferenţe! Roman subiectiv, de analiză psihologică tratând problematica parvenirii cu mijloacele psihanalizei pe alocuri, relaţia individului cu locul naşterii văzut ca o piedică în intenţia de a urca treptele ierarhiei sociale, dar păstrând undeva în tainiţele sufletului imaginea casei părinteşti distruse de o bombă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi gustul amar al zilelor când Joe nu are în buzunar câţiva şilingi. Vocea tatălui, laburist convins, spunând că atunci când urmăreşti succesul trebuie să fii atent la preţul pe care trebuie să-l plăteşti, căci s-ar putea să fie mult prea mare şi să nu merite. Căsuţa mătuşii cu tot disconfortul ei nu poate să-l mai lege de locul formării, dimpotrivă îl determină să parcurgă cu hotărâre ,,drumul spre înalta societate" care, însă, nu înseamnă şi drumul spre fericire. Interesantă e legătura cu oraşul Warley, tărâmul marii făgăduinţe. În momentele de cumpănă, îl vezi pe Joe Lampton privind oraşul de pe coline, învăluindu-l cu o privire îndrăgostită, aşa cum Ion al Glanetaşului sărută pământul ca pe o ibovnică. Numai că la Ion asta venea din adâncul ancestral al fiinţei sale, în vreme ce la Joe Warley-ul îi devine tovarăş prin adopţie şi n-aş putea spune cu precizie dacă oraşul l-a adoptat cu reţinerea specifică englezilor conservatori sau frumuseţea, tinereţea şi abilitatea funcţionarului de la Primărie au învins în lupta surdă dintre ,,veneticul ambiţios" şi membrii de vază ai comunităţii ori cercul  de relaţii statornicite s-a deschis pentru o clipă prin voinţa lui Abe Brown care decide să-i acorde mâna fiicei sale Susan şi să-l angajeze în fabricile sale. Şocantă mi s-a părut dedublarea lui Joe dinspre finalul romanului, atunci când iubirea pentru mai vârstnica Alice pune stăpânire pe el, dar nu poate renunţa nici la ispita locului în societate oferit de căsătoria cu Susan Brown.
Drumul spre inalta societate.jpgdufton-wood-loc-1.gifWarley.jpg
 ,,Nu-mi plăcea Joe Lampton. Era un tânăr contabil foarte calculat, purtând un costum bleumarin bine călcat şi cu un guler alb, apretat. Totdeauna făcea şi spunea numai ce se cuvine şi niciodată nu punea pe nimeni în încurcătură, etalându-şi indecent sentimentele. Izbutise să valorifice până şi o întâlnire cu o fetişcană drăguţă pe care o răsturnase într-o căpiţă cu fân, transformând-o în dividende. Îl uram pe Joe Lampton, dar el arăta şi vorbea foarte sigur de sine, stând la masa mea, în propria mea piele, şi Joe Lampton venise aici nu pentru o vizită scurtă, venise să se instaleze în mine definitiv." Sunt reflecţiile naratorului-personaj despre sine însuşi ca despre o persoană străină, care îl ,,locuieşte" şi pe care nu-l mai poate alunga, căci ,,avea să pună iar stăpânire pe mine. Joe Lampton, marfă de export, categoria întâi, garantat, fără praf, fără defecte, crăpături sau compasiuni."
E clar că mi-a plăcut foarte mult cartea, dacă aş folosi notaţia lui Pierre Bayard, i-aş acorda+++. Acum mă grăbesc să citesc şi romanul continuare ,,Viaţa în înalta societate".
7 iulie 2010, ora 0,32. ,,Viaţa în înalta societate" (1962) Am biruit. L-am urmărit pe Joe Lampton în lupta cu sine insuşi, cu Abe Brown, cu Susan, hrănindu-se din singura iubire capabilă să treacă peste orice oprelişti, cea pentru copiii săi, Harry şi Barbara. 1o ani separă acţiunea din al doilea roman de finalul primului. Descoperă că are tot ce visase cândva, dar nu are libertate, nu e fericit, nu poate să uite de frământările sale decât prin băutură. Realizează că şi-a mobilat locuinţa aşa cum i-ar fi plăcut lui Alice, o priveşte  pe Susan şi se întreabă, după 9 ani de căsnicie, cine o fi străina aceea care stă dezbrăcată în patul lui. Singurătate absolută şi chinuitoare. E înşelat în propria locuinţă, înşală, la rândul lui, fuge şi revine în Capua, aşa cum numeşte acum simbolic oraşul Warley, martor al ascensiunii şi al măcinării interioare. Interesant la acest personaj e că nu se dezumanizează, că nu ajunge un ins lipsit de orice scrupule. Un personaj complex.


"Conjuraţia imbecililor", John Kennedy Toole

John KennedyToole, Conjuraţia imbecililor, Editura Polirom, Proză XX, Iaşi, 2005

Note de lectură: Admin, 6 iulie 2009

Cine e John Kennedy Toole?
 "John Kennedy Toole s-a  născut în 1937 la New Orleans. Copilăria lui a stat sub semnul unei mame dominatoare, care îl considera un geniu. A absolvit Tulane University, şi-a luat masteratul la Columbia University şi a predat la University of Southwestern Louisiana, Hunter College şi Dominican College. Respingerea manuscrisului romanului Conjuraţia imbecililor îi provoacă o gravă depresie. Îşi găseşte refugiul în alcool şi analgezice şi renunţă la profesorat. Se sinucide pe 26 martie 1969. Biletul de sinucigaş a fost  distrus de mama sa, lăsând astfel loc suspiciunilor asupra motivelor reale ale gestului scriitorului. Tot mama va fi cea care reuşeşte să publice Conjuraţia imbecililor, devenită imediat best-seller şi tradusă în peste 20 de limbi. În 1981 i se decernează postum Premiul Pulitzer.În 1989, apare romanul Biblia de neon, pe care autorul său îl lăsase, de asemenea, în manuscris." ( Nota de prezentare la ediţia mai sus menţionată).
Note asupra ediţiei
Ediţia de la Polirom e realizată în traducerea Lidiei Ionescu şi cuprinde un Cuvânt înainte al primului editor al romanului, Walter Percy. Mottoul cărţii este un citat din Jonathan Swift :
,,Dacă apare pe lume un geniu adevărat, îl vei cunoaşte sigur după acest semn, şi anume toţi imbecilii se vor uni într-o conjuraţie îmotriva lui."
În prezentarea sa, Walter Percy prezintă îmrejurările care i-au adus în faţă un manuscris  de către o femeie insistentă care îl ruga să-l publice. Sperând ca romanul să fie suficient de slab ca să-l respingă, a fost captat de o lectură insolită: ,,am citit mai departe. Şi mai departe. La început cu sentimentul extenuant că nu mi se părea atât de prost încât să-l abandonez, apoi cu o undă de interes, în continuare cu din ce în ce mai mult entuziasm şi în cele din urmă nevenindu-mi să cred: era imposibil să fie atât de bun. Nu voi cădea în ispita de a mărturisi ce anume m-a făcut mai întâi să casc gura, ca apoi să zâmbesc, să râd în hohote şi să clatin din cap uluit. Mai bine las  cititorul să descopere pe cont propriu."
Despre personajul principal al cărţii, Ignatius Reilly, apreciază că e ,,fără seamăn în niciuna dintre cărţile de care să fi auzit eu- un haplea nemaipomenit, un Oliver Hardy nebun, un Don Quijote gras, un Toma d`Aquino pervers într-unul şi acelaşi personaj, ce se revoltă violent împotriva întregii lumi moderne(...)"
Personajele
Ignatius Reilly- un tânăr preocupat excesiv de propria integritate fizică, trăind iluzia realizării unei opere care să revoluţioneze lumea, silit să-şi caute serviciu, produce un şir de calamităţi în toate locurile unde reuşeşte să se angajeze; o face silit de insistenţele mamei sale la început, apoi găseşte de fiecare dată că mediul în care pătrunde  e propice unei experienţe care să declanşeze o revoluţie planetară; de altfel, îşi notează cu sfinţenie tot ce trăieşte în vederea unei scrieri memorabile;
Doamna Reilly- uşor alcoolică, văduvă, trăind dintr-o pensie modestă, încearcă să găsească soluţia problemelor ei existenţiale în apropierea de un "bătrân", după ce fiul ei eşuase în toate încercările de angajare; nu găseşte o cale de comunicare cu fiul ei!
Myrna Mincoff- colegă de facultate pentru o scurtă perioadă cu Ignatius, poartă o corespondenţă permanentă cu acesta, urmărindu-i din ce în ce mai îngrijorată " căderea" în psihoză; ea însăşi e o anarhistă, luptând pentru idealuri care nu găsesc ecou în jur pentru că sunt, de cele mai multe ori, absurde;
Agentul Mancuso- poliţistul, care-şi iubeşte profesia, e pus în situaţii tragi-comice de un absurd indubitabil: să stea toată ziua într-o toaletă până va reuşi să aresteze vreun suspect ( de exemplu)! I se cere să umble deghizat în ţinute dintre cele mai haioase!
Domnişoara Trixie-  o septuagenară  a cărei pensionare e mereu amânată la cererea soţiei patronului fabricii Levy Pants, din motive caritabile: să se simtă în continuare utilă! Generează numeroase situaţii comice şi absurde;
  Lista de personaje cuprinde şi alte figuri remarcabile: doamna Levy, preocupată de acţiuni caritabile şi de a-şi defăima soţul în faţa celor două fiice ale sale; domnul Levy, plictisit şi indifernet, incapabil să se ocupe de ceea ce a rămas din firma creată de tatăl său ( până se gândeşte să o transforme într-o fabrică de pantaloni scurţi- Levy Shorts)!; apoi, Jones, negrul ce se angajează paznic la barul Joy of Nights; Darlene, profesorul Talc ce preda de ani buni Istoria Angliei fără să ştie o iotă despre asta etc. Între aceste personaje gravitează cu inocenţă Ignatius Reilly, stabilind fără voia lui corelaţii, provocând încurcături, dar şi rezolvări uluitoare!
   Am fost puţin păcălită de mottoul din Swift, în sensul că m-aşteptam să descopăr un personaj genial, neînţeles de cei din jur şi tocmai de aceea lovit de răutatea lor. Ei bine, nu! Nimic din toate acestea. Aici cred că stă originalitatea cărţii. Îl vezi pe acest Don Quijote modern ( o parodie totuşi) purtându-şi mediocritatea într-un lanţ de evenimente din care nu poate ieşi singur, şi nu te poţi opri din citit. Vrei să descoperi: care-i problema lui? Ce tot are cu valva aceea de a cărei funcţionare proastă se tot plânge? E el vinovat de ceea ce i se întâmplă sau......în ce măsură e vina altora? Şi la final rămâi cu satisfacţia că nu eşti părtaş la nebunia generală, că dacă o cunoşti te poţi elibera de ea, o poţi învinge, că lumea contemporană, da aduce hotdogul nimicitor alături de pseudoartă, filme de duzină, dar râzând  de ea te înalţi deja din mocirlă.
   E o carte grea. Nu seamănă cu nimic. În prima parte e şi greu să continui lectura. Dar merită. Mi-a rămas în minte un element de portret al lui Ignatius care se reia devenind un fele de laitmotiv:,,ochii şi albaştri, şi galbeni", care, într-un moment de paroxism, devin ,, roşii şi albaştri, şi galbeni." E şi foarte greu de recenzat. Au spus-o şi alţii în comentariile de pe bookblog. E grea, pentru că, pe de o parte, îţi provoacă râsul, e scrisă în registru ironic, satiric, pe alocuri, iar, pe de altă parte, îţi provoacă un fel de milă, amestecată cu dezgust.
Formula narativă e interesantă, având în vedere că perspectiva naratorului omniscient unifică punctele de vedere, personajele devenind un fel de reflectori ai lumii în care îşi duc existenţa lipsită de strălucire, că naraţiunea inserează scrisorile lui Ignatius către Myrna, precum şi ale acesteia, fragmente din jurnalul lui Ignatius sau din proiectatele manifeste pentru revoluţionarea lumii etc. De multe ori acelaşi eveniment e reflectat din mai multe perspective, fiecare luminând un aspect al situaţiei în care e pus personajul principal. Comedie în care comicul e împins către absurd, Conjuraţia imbecililor rămâne o metaforă a existenţei într-o lume indiferentă, brutală, decăzută, în care binele şi răul nu mai cunosc graniţele unanim acceptate.



,,Cum te poţi rata ca scriitor" - Alex Ştefănescu

Alex Ştefănescu, Cum te poţi rata ca scriitor.Câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009
Note de lectură: Admin ,19 iunie 2009

  Cum ne "ferim" de cărţile proaste, de nonliteratura care sufocă rafturile librăriilor, încât devine o adevărată aventură să alegi o carte care merită cu adevărat citită, fără a ne limita la "banalele" liste de lecturi primite la şcoală?????????Se ştie că avem tendinţa să respingem ceea ce ni se impune. Şi chiar când citim "încă", vrem să citim ce ne place. O soluţie e să răsfoim cartea şi să încercăm să ne facem o impresie asupra ei. Insuficient! Unele sunt însoţite de prezentări, dar...să nu uităm: aceste recenzii au tentă comercială, ca să nu o numim altfel.
  Atunci....ce-i de făcut? Pentru a ne forma un adevărat spirit critic, pentru a înţelege criteriile de departajare între valoare şi nonvaloare, ei bine, în acest scop există........CRITICI LITERARI! Sunt contemporani cu noi (sau nu!), dar ei sunt "CITITORI DE PROFESIE"  şi ne oferă criterii validate obiectiv!
Alex Ştefănescu ne surprinde cu o carte care , negreşit, îi va aduce şi mai multe duşmănii, dar care pentru noi e binevenită, în primul rând, pentru că ne scuteşte de a ne irosi timpul şi banii pentru maculatura strânsă în 250 de cărţi prost scrise ( câţi copaci tăiaţi spre a invada spaţiul public cu o antiliteratură nocivă- rezultat al orgoliului de a fi scriitor cu tot riscul!...)Apoi, e şi un fel de ghid pentru aceia care visează să devină cândva scriitori şi care se pot feri astfel de ridicol. Şi nu în ultimul rând, o sursă de haz, delectare şi reorientare într-o lume în care totul pare a fi cu susul în jos!!!!!!!!
  Capitolul introductiv înregistrează  "Metode sigure de a te rata ca scriitor":
1."Inadecvarea registrului stilistic"- "Metoda s-ar putea numi mai plastic, Tanţa şi Costel"
2."Enunţarea emfatică a unor adevăruri banale"- sau "Amorul e un lucru mare"
3."Practicarea obscurităţii"- "Sunt unii medici care scriu reţete ilizibile, pentru a crea impresia că deţin adevăruri inaccesibile altora şi a-i intimida pe pacienţi. O asemenea utilitate au şi textele literare obscure."
4."Parada de ştiinţă. Asigură ratarea cărţilor de critică literară."..."Metoda ar putea fi numită culegerea florilor cu excavatorul."
5.Artistizarea forţată a textului. Reprezintă o penibilă fandoseală a autorilor care cred în mod greşit că trebuie să recurgă la un stil afectat dacă vor să facă literatură.(...) Metoda s-ar putea numi: Uitaţi-vă la mine: sunt scriitor!"
6."Ridicarea în slăvi, în termeni bombastici a unui sciitor minor"
7."Înfrumuseţarea realităţii" asemănătoare "fardării morţilor"
8."Exhibarea mizeriei, fără o justificare estetică", metodă ce ar putea fi numită "inscripţii pe pereţii toaletelor publice"
9."Căutarea originalităţii cu orice preţ"."Este ca şi cum, la un concurs de tir, cineva ar trage în afara ţintei ca să nu-i imite pe concurenţii dinainte."
10."Imitarea unor scriitori cunoscuţi"
11."Înţelegerea poeziei ca performanţă rebusistică"
12."Resuscitarea poeziei propagandistice"
13."Utilizarea limbii de lemn"
14."Excesul de interpretare"
15."Scrierea de texte umoristice de către autori fără umor"
16."Confundarea literaturii SF cu folosirea frivolă a terminologiei ştiinţifice"
17."Imitarea modului cum vorbesc copiii,practicată pe scară largă ,în mod greşit, de autorii care încearcă să scrie literatură pentru copii."
   Cartea e scrisă cu umor intenţionat( de altfel, chiar descrierea metodelor e o dovadă de ironie ascuţită),la care se adaugă umorul involuntar al exemplelor selectate din cele 250 de cărţi  nocive, între care se află si vreo trei ale unor autori vâlceni ( nu spun care, caci e mai puţin important...,îi găsiţi în carte, oricum... mult prea puţini faţă de câţi şi-au "SCRIS PE CARTEA DE VIZITĂ : ION POPESCU- scriitor" ( Alex Ştefănescu)
   Consider că era nevoie de o astfel de carte de critică literară, să le mai intre unora în cap că, alături de talent, e nevoie de o solidă cultură, cunoaşterea până în cele mai mici nuanţe a LIMBII ROMÂNE  şi, nu în ultimul rând, de efort, trudă, pentru ca IDEEA să devină literatură.
  N-o să regretaţi dacă veţi citi cartea! Se lansează azi la Bookfest, dar se găseşte  deja la Humanitas!
 ,,Cărţile pe care le-am parcurs constituie un carnaval al prostiei omeneşti, al prostiei care stă ascunsă în fiecare om, prost sau inteligent, şi aşteaptă să se manifeste cu exuberanţă. Îmi place, recunosc, să privesc acest spectacol, imprevizibil, pitoresc, şi să râd orgiastic. Toată viaţa mi-a plăcut să râd, nu de cineva, ci cu cineva de ceva. Să râd, de data aceasta, cu cititorii şi, cu puţin noroc, chiar cu autorii în cauză de tot felul de combinaţii de cuvinte care seamănă cu literatura, dar nu sunt literatură." ( Alex Ştefănescu)
   Am vrut să aleg o secvenţă, dar e imposibil. Nu mă pot decide. Nu poţi lua o frază-două fără să pierzi farmecul lecturii integrale a fiecărui text dedicat unui autor, fie el pseudopoet, pseudoromancier, pseudoeseist, pseudofilosof (sic!).

 

J.M.G. Le Clezio, ,,Diego & Frida"

Note de lectură: Admin, 9 iulie 2009

Jean-Marie Gustave  Le Clezio, Diego & Frida, Traducere de Nicolae Constantinescu, Ed. a 2-a, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008
Cine e Le Clezio?
 E un scriitor francez, născut în 1940,  care în anul 2008 a primit Premiul Nobel pentru literatură, acordat pentru întreaga sa operă ce însumeză peste 50 de volume. A devenit cunoscut încă din 1963 când cartea sa de debut , Proces-verbal, a primit premiul Renaudot.De un real succes s-au bucurat şi romanele sale ulterioare dintre care în română s-au tradus: Procesul-verbal, Plopul, Căutătorul de aur, Primăvara şi alte anotimpuri, Steaua rătăcitoare, Diego şi Frida, Raga. Pentru detalii bio- bibliografice suplimentare  căutaţi pe google ( nu ştiu să pun accentul ascuţit pe e din Clezio).
Despre carte
Cartea Diego şi Frida a  văzut lumina tiparului  pentru prima dată în Franţa în 1993, iar la noi a fost tradusă de Nicolae Constantinescu şi publicată la Editura Paralela 45 în 2004 (prima ediţie). Titlul cărţii face trimitere la un cuplu celebru de pictori mexicani, Diego Rivera( 1886- 1957) şi Frida Kahlo( 1907- 1953). Observaţi că evit termenul roman, pentru că mie mi se pare mai degrabă  o carte-document, un eseu în care autorul dezvăluie influenţele artei asupra vieţii social-politice şi invers,  legăturile intelectualităţii din prima jumătate a secolului al XX-lea cu marile schimbări din istoria omenirii, dar şi schimbul de idei între suprarealiştii şi cubiştii francezi  şi pictorii care s-au implicat în revoluţia culturală din Mexic, precum şi legăturile lui Diego Rivera şi ale Fridei Kahlo cu Troţki, exilat în Mexic, interferenţele culturale dintre SUA şi Mexic etc.
Dincolo de toate aceste aspecte generale, impresionează povestea de dragoste, trădare şi de creaţie a celor care au format cel mai cunoscut cuplu din istoria picturii mexicane. Destinul Fridei Kahlo are două coordonate: suferinţa fizică şi sufletească, la care se adaugă IUBIREA cea mare pentru mai vârstnicul pictor Diego Rivera, care îi va fi :
,,Diego, începutul,
Diego, costructorul,
Diego, copilul meu,
Diego, logodnicul meu,
Diego, pictorul,
Diego, iubitul meu,
Diego, soţul meu,
Diego, prietenul meu,
Diego, mama mea,
Diego, tatăl meu,
Diego, fiul meu,
Diego, eul meu,
Diego, universul meu,
Diversitate în unitate
Dar de ce spun Diego al meu?
El nu va fi niciodată al meu. El nu este decât al lui. ", aşa cum nota în jurnalul ei.
N-aş vrea să intru în detalii biografice. Eu citisem mai demult romanul Frida al Barbarei Mujica şi ştiu că am fost impresionată de dramele din viaţa Fridei, dar mai ales de modul în care ea a reuşit să le înfrângă, pictând şi când era imobilizată în urma unui grav accident de autobuz( la 18 ani). Nu cred că mi-a fost dat să văd în jurul meu atâta forţă. Atunci m-am gândit că e şi ficţiune. E drept că biografiile de pe wikipedia susţin asta, dar una e să citeşti o biografie seacă şi alta e să citeşti descrierea diverselor stări interioare pe care le are o personalitate devenită personaj literar. În cartea lui Le Clezio, se prezintă aproape obiectiv când perspectiva lui Diego Rivera, când a Fridei Kahlo. Sunt inserate fragmente din jurnalele lor, precum şi din scrisori sau din alte cărţi închinate vieţii lor. Mărturisesc că nu ştiam de existenţa acestor mari pictori, dar cele două cărţi citite m-au făcut să caut pe google picturi de-ale lor şi am găsit câteva. Poate încercaţi şi voi.
Citate
Şi, deodată, Diego a înţeles. Fata fragilă, sub masca ei de fetiţă cu o copilărie dificilă, era o artistă adevărată, având înlăuntrul ei, asemena lui, un demon misterios, care o împingea spre pictură. Pentru el descoperirea era extraordinară şi nu ştia în ce măsură era şi definitivă.
"El, căpcăunul, mincinosul, gigantul picturii moderne,care a trăit deja două vieţi, care povestea retragerea din Rusia a lui Napoleon I ca şi cum ar fi fost acolo, el care a văzut revoluţia şi războiul, care i-a întâlnit pe Picasso, Rodin, Modigliani, iată că se îndrăgosti pe neaşteptate de o fată care nu cunoscuse nimic în afara vieţii din Coyoacan şi de la Şcoala Pregătitoare, care nu pictase decât pritenii din jurul ei şi propria sa imagine, aşa cum se reflecta în oglinda de deasupra patului."
" Părinţii mei, va scrie mai târziu Frida, nu erau de acord, pentru că Diego era comunist şi pentru că, spuneau ei, semăna cu Brueghel foarte gras. Spuneau că ar fi ca o căsătorie între un elefant şi o porumbiţă."
,, Niciun alt cuplu nu va fi fost mai unit decât ei în creaţie. Pictura lui Diego exprima geniul lui- forţa misterioasă, imperioasă care făcea să apară sub penel formele, umbrele, mişcarea mai ales, contrastul maselor, precipitarea corpurilor. Geniul lui este Frida, privirea, voinţa, clarviziunea ei. Ca şi în prima clipă, când ea spiona pe ascuns sala amfiteatrului Bolivar, unde pictorul se mişca pe schele ca un uriaş echilibrist, Frida va ajunge la Diego prin pictura şi creaţia operei sale. Ea vedea prin ochii lui, simţea prin simţurile lui, ghicea prin mintea lui, ea era Diego, şi Diego se afla în ea , ca şi cum l-ar fi purtat în trupul său."

 Restul........dacă veţi citi cartea! Merită! Recunosc că, pe alocuri, lectura e dificilă, întrucât în descrierea unor evenimente autorul menţionează numele multor participanţi la ele, fie oameni politici, fie artişti implicaţi în viaţa politică, sunt menţionate date exacte, se revine asupra unor evenimente  prezentate în alt context, în sfârşit , aşa cum am spus-o deja, e mai degrabă un eseu, dar unul devenit pe alocuri poem al iubirii, poem al picturii!
 

Mircea Eliade, ,,Profetism românesc"

Admin, note de lectură,19 iunie 2009
      Ultima carte a lui Alex Ştefănescu mi-a amintit de una dintre primele cărţi ale libertăţii publicate în 1990:
Mircea Eliade, Profetism românesc, vol.I-II, Editura ,,Roza vânturilor", Bucureşti,1990
      Cele două volume adună articole publicate de Mircea Eliade  în cotidianul ,,Cuvântul" între 1927-1928 (în foileton), în revista ,,Destin" de la Madrid 1952-1953, în ,,Vremea", ,,Criterion", ,,Viaţa literară", între 1934 -1938. Volumele sunt prefaţate de Dan Zamfirescu, cel care apreciază că ,,E datoria noastră să-i purtăm cu noi duhul nemuritor, şi să citim astăzi aceste pagini ce reprezintă- credem- culmea cugetării lui Mircea Eliade despre ai săi. Nimeni nu a îndrăznit să creadă atât de cutezător în viitorul culturii române. E timpul ca şi cultura română să-l descopere şi să-l aducă acasă, în duh, pe unul dintre marii săi profeţi."
   Aparţinând aşa-numitei generaţii `27 , alături de Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu şi alţii, Mircea Eliade se detaşează în lider al grupării ale cărei idealuri le defineşte în articolele publicate în presa vremii. Editorii din 1990 îşi propun să redea publicului larg aceste texte care dezvăluie un autor-profet, un intelectual ce-şi asumă destinul său şi al neamului din care face parte, considerând că a venit momentul când România trebuie să iasă din provincialism.
    Volumul I cuprinde:
  • Itinerariu spiritual
  • Scrisori către un provincial
  • Destinul culturii româneşti
    Volumul al II-lea:
  • România în eternitate
,,Acestui provincial îi dădeam lecţii de bărbăţie şi eroism, îl somam să se scuture de clişee, de indolenţă şi mediocritate, să-şi ia tinereţea în serios, adică, în primul rând, să muncească din răsputeri, să facă ceva, să creeze.Eram obsedat de teama că  generaţia noastră, singura generaţie liberă, disponibilă , din istoria neamului românesc, nu va avea timp să-şi împlinească  misiunea, că ne vom trezi într-o zi mobilizaţi, aşa cum au fost părinţii, moşii şi strămoşii noştri, şi atunci va fi prea târziu ca să mai putem crea liber, atunci nu vom putea face decât ceea ce au fost ursiţi să facă înaintaşii noştri: să luptăm, să fim jertfiţi, să amuţim.(...) Mă simţeam responsabil pentru întreaga generaţie tânără . Mi-o închipuiam chemată pentru lucruri mari; în primul rând, ştiam că aveam datoria să lărgim considerabil orizontul cultural românesc,deschizând ferestre către universuri spirituale rămase până atunci inaccesibile. (...) Ceream provincialului, cum îmi ceream şi mie, un efort supraomenesc pentru a învăţa şi a face tot ce nu avuseseră răgaz să înveţe sau să facă strămoşii noştri." (Mircea Eliade)
       Fiecare generaţie are un spirit al ei. Generaţia actuală îşi caută încă o personalitate care s-o scoată din letargie, comoditate, mediocritate, care să-i capaciteze energiile, să-i identifice idealul înalt , cel de dincolo de egoismul mărunt. Niciodată în istorie nu s-au înfăptuit schimbări majore fără un ţel care să vizeze destinul naţional şi general-uman. De unde să găsim acum un Dimitrie Cantemir, un Mihail Kogălniceanu, un Titu Maiorescu, un Nicolae Iorga, un Titulescu, un Eliade.....???????? Şi lista e şi rămâne deschisă. Cred cu tărie că tot ce ne rămâne este să urmăm îndemnul lui Mircea Eliade.


,,Frankenstein", Mary Shelley

Note de lectură: Admin, 24 iunie 2009
200px-RothwellMaryShelley.jpg
Mary Shelley, Frankenstein.Un Prometeu modern, Colecţiile Cotidianul,Literatura, Editura Univers, Bucureşti, 2009
 Iată un roman fascinant. Unul dintre acelea care se citesc cu sufletul la gură. Curios că l-am citit ca şi cum nu aş fi ştiut nimic despre miturile ţesute în jurul personajului prin filmele realizate pe baza lui. Sunt identificabile aici mai toate  trăsăturile romantismului, de la spiritul însetat de cunoaştere în absolut ( pedepsit pentru asta!), la ştiinţele oculte, personaje excepţionale în situaţii excepţionale, călătoria ca explorare a unor vaste ţinuturi,de la  vis, coşmar, nocturn, grotesc până la imagini angelice, prietenia ca aspiraţie umană firească etc. Într-un cuvânt, tot ceea ce înseamnă romantism. Autoarea, trecută aproape în uitare, căci numele personajului a determinat o mitologie în ale cărei hăţişuri nu a mai contat prea mult numele ei, avea 18 ani când a scris cartea. Aflaţi mai multe pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Mary_Shelly
  Tema centrală este a relaţiei dintre creator şi operă sau, altfel spus, a omului însetat de a ajunge la misterele ultime ale existenţei, trecând de la elixirul vieţii căutat de alchimişti la misterul creării vieţii pe baza descoperirilor ştiinţifice. Personajul principal este creat în spiritul secolului Luminilor. El caută CUNOAŞTEREA, dar cunoaşterea îi va aduce distrugerea. Vrea să creeze viaţă, dar acesta e un act blasfemic. Deci va crea un MONSTRU. Fără să se gândească la consecinţe. Uită de viaţa sa şi de a celor dragi sprea a crea în laborator o viaţă. Dar creaţia îşi va devora creatorul.
Cine e Frankenstein? Ce caută el? Ce obţine? Ce pierde? Are cineva dreptul să se substituie creatorului numai din orgoliul de a cunoaşte?
  Posibile răspunsuri găsiţi în carte. Trebuie spus că autoarea e considerată precursoarea literaturii SF. Asta mă pune pe gânduri: eu nu sunt pasionată de cărţile SF, dar această operă m-a impresionat profund, chiar dacă am citit-o şi cu ochiul unui lector oarecum avizat ( DEFORMAT de teoria literară!).
"Ţăranul neinstruit vede elementele din jurul lui şi le cunoaşte foloasele practice.Cel mai învăţat filozof ştia puţin mai mult. El descoperise parţial faţa naturii, dar domeniile sale nemuritoare erau încă o minune şi un mister pentru el. El putea să disece, să studieze anatomia şi să dea nume, dar nu putea să vorbească despre un ţel final(...)."
"Mă întrebam adesea de unde provine viaţa, care este principiul ei. Era o întrebare îndrăzneaţă, viaţa fusese considerată întotdeauna un mister; totuşi, câte lucruri nu ar fi descoperite dacă laşitatea şi nepăsarea nu ne-ar limta cercetările!"
"O fiinţă umană perfectă ar trebui să-şi păstreze întotdeauna o minte calmă şi paşnică şi să nu permită niciodată pasiunii sau unei dorinţe trecătoare să-i distrugă echilibrul. Nu cred că preocuparea pentru cunoaştere este exceptată de la această regulă. Dacă studiile pe care le urmezi cu silinţă au tendinţa de a-ţi slăbi afecţiunea şi de a-ţi distruge gustul pentru acele plăceri simple, în care niciun aliaj nu se poate amesteca, atunci acele studii sunt cu siguranţă ilegale, adică nepotrivite minţii omeneşti."
" Mi-am dorit acest lucru cu o pasiune care a depăşit cu mult cumpătarea, dar acum, când am terminat, frumuseţea visului a dispărut şi oroarea şi dezgustul mi-au umplut inima."
"Şi ce eram eu? Despre creaţia şi creatorul meu nu ştiam nimic, dar ştiam că nu am bani, nu am prieteni şi niciun fel de proprietate. În afară de asta, eram înzestrat cu o figură hidos de deformată şi de scârboasă; nu eram nici de aceeaşi natură cu omul.(...) Când am privit în jurul meu, nu am văzut şi nu am auzit pe nimeni ca mine. Eram eu un monstru, un rebut pe pământ, de care toţi oamenii fugeau şi pe care toţi îl negau?"
"Oh, ce ciudată este cunoaşterea! Ţi se agaţă de minte, odată ce a pus stăpânire pe ea, ca un lichen de o piatră."
"Am descoperit că sunt identic şi totuşi ciudat de diferit de fiinţele despre care am citit şi la a căror discuţie am fost atent."
  "Spui Frankenstein şi te gândeşti la un monstru care face să-ţi îngheţe sângele în vene, când, de fapt, creatura nefericită imaginată de Mary Shelley pe când avea doar 18 ani e o fiinţă pocită dintr-o inevitabilă eroare, care nu vrea decât un strop de căldură şi afecţiune. (...) Mai mult un reper al tuturor însinguraţilor, neadaptaţilor şi  excluşilor decât un personaj de filme horror, Frankenstein adevăratul nu poate fi descoperit decât măturând vraful de producţii hollywoodiene care i-au alterat povestea şi întorcându-te la carte." (Alina Purcaru, notă de prezentare la ediţia menţionată mai sus)

Fiodor Mihailovici Dostoievski, ,,Idiotul"

 




Note de lectură: Admin, 4 iulie 2009

F. M.Dostoievski (1821- 1881) este unul dintre cei mai mari prozatori ruşi.  Creaţiile sale au influenţat o parte din literatura secolului XX prin profunzimea analizei psihologice şi prin problematica morală zguduitoare pe care o propun. A debutat cu romanul "Oameni sărmani"-1846. A frecventat cercul literar al lui M. Petraşevski, a fost arestat şi condamnat la moarte sub acuzaţia de complot împotriva ordinii legale, sentinţă comutată în deportare. În Siberia ( 1850-1854), a traversat o criză religioasă, cu consecinţe pentru ideologia lui literară. Experienţa siberiană e ilustrată în operele Amintiri din casa morţilor şi Însemnări din subterană. Opera de maturitate se caracterizează prin realism social, cu accente mistice, vizionare şi moralizatoare, favorizate de boală (epilepsie) şi de patima pentru jocurile de hazard. Romanele sale au intrat în universalitate prin structura polifonică, tipologia personajelor, tensiunea dramatică a oscilaţiilor dintre bine şi rău, raţional şi iraţional, soluţia creştină a mântuirii prin iubire, umilinţă şi jertfă. ( Crimă şi pedeapsă-1866, Idiotul-1868, Demonii-1872, Fraţii Karamazov -1880) (Sursa: Dicţionar Enciclopedic, Cartier, 2001)
Idiotul (1868)  este romanul al cărui motto (dacă ar fi să alegem unul) ar fi, din punctul meu de vedere, ideea centrală a cărţii, cea care îl urmăreşte pe prinţul Lev Nikolaevici Mîşchin: "Frumuseţea salvează lumea".
Cine e "idiotul"?  E un iluzionat, un naiv, un însetat de frumuseţe şi armonie în lume, de ideea creştină legată de pământul rusesc ( prin extrapolare, de pământul patriei ), de iubire, oscilând între curaj şi laşitate, între a vorbi şi a tăcea, între exaltare şi retragere în sine, între două iubiri neclare... În esenţă, "idiotul" e oricare dintre noi care ne lăsăm purtaţi de sinceritate, naivitate într-o lume meschină pentru care doar faţada contează.
Dacă vreţi o carte cu final fericit, lăsaţi-vă păgubaşi! Dacă vreţi să pătrundeţi în zonele abisale ale fiinţei căutând împreună cu prinţul Mîşkin explicaţii pentru iraţionalitatea propriei fiinţe, dacă vreţi să citiţi o tulburătoare poveste de dragoste izvorâtă din incertitudini, desfăşurată pe fundalul societăţii ruseşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvăluind noi feţe ale eternului omenesc....căutaţi cartea şi citiţi-o!
Citate
" Un lucru e totuşi adevărat: nu-mi place să am de-a face cu adulţii, cu oamenii maturi, şi de mult am băgat de seamă-  nu-mi place pentru că nu ştiu să mă port cu ei. Orice mi-ar vorbi, oricât de bine s-ar purta cu mine, totuşi cu ei, nu ştiu de ce nu mă simt în apele mele, cu ei mă simt  stingher; de aceea pentru mine nu există fericire mai mare decât să mă pot refugia cât mai des la tovarăşii  mei, iar aceştia au fost întotdeauna copiii; şi nu pentru că eu însumi aş fi un copil, ci pentru că mă simt pur şi simplu atras de ei."
"Mi-am propus însă pentru început să fiu sincer şi prevenitor cu toţi; mai mult cred că n-o să-mi pretindă nimeni. Poate că şi aici mă vor privi ca pe un copil- n-au decât! Şi încă ceva: toţi mă iau, nu ştiu de ce, drept un idiot; e adevărat că am fost într-o vreme bolnav, ajunsesem într-o stare atât de gravă, încât păream cu adevărat un idiot. Dar ce fel de idiot e acela care îşi dă prea bine seama că lumea îl consideră idiot? Intru într-o casă, să zicem, şi mă gândesc: Oamenii ăştia mă iau drept idiot, şi de fapt eu sunt cu mintea clară, iar ei nu-şi dau seama de asta..."
"- E greu de judecat frumuseţea. Nu sunt încă în măsură s-o fac. Frumuseţea e o enigmă."
Portretul Nastasiei Fillipovna  din perspectiva prinţului Mîşkin:"Ar fi vrut poate să descifreze acel ceva neobişnuit care îl tulburase adineauri, când a zărit în treacăt portretul la general. Prima impresie a fost atât de puternică, încât nu-l părăsise o clipă, şi acum se grăbea să şi-o verifice. Chipul acesta de o frumuseţe rară, tăinuia în el ceva ce i s-a părut acum şi mai tulburător. O mândrie fără margini, amestecată cu dispreţ şi cu ură poate, părea să exprime această faţă, şi în acelaşi timp câtă bunătate, încredere şi sinceritate iradiau din ea! Contrastul acesta era atât de izbitor şi neaşteptat la asemenea trăsături, încât trezea un dureros sentiment de milă. Această frumuseţe răpitoare era aproape de nesuportat, atât de bizară apărea cu faţa aceea palidă, obrajii uşor supţi şi ochii arzători. Stranie frumuseţe!"
"- Să-mi recunosc greşeala?...Şi cum de mi-a venit adineauri să te socot un idiot? Dumneata observi ceea ce alţii n-ar fi în stare nici să-şi închipuie, necum să vadă vreodată. Cu dumneata e bine să stea omul mai mult de vorbă, dar...mai bine nu trebuie".
"Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate."
"- De altfel, adăugă Kolea, nici nu se cuvine, e indecent ca nişte oameni din înalta socitetate să manifeste atâta interes pentru literatură. (...) Nu, e mai onorabil să te preocupe docarul galben cu roţi roşii."

"Ticăloşii iubesc oamenii cinstiţi"
 

Arthur Rimbaud, "Une saison en enfer"

Note de lectură: Admin, 29 iunie 2009

Arthur Rimbaud,une saison en enfer/un anotimp în infern ,Editura Paralela 45, Colecţia Gemini, Piteşti 2008

 Ce este colecţia "Gemini"?
       Editura "Paralela 45" publică în colecţia "Gemini" creaţiile unor poeţi români şi străini în ediţie bilingvă. Ieri am primit cartea lui Arthur Rimbaud şi m-am bucurat ca un copil. Nu ştiam de această colecţie. Uluitor câte ne scapă în viaţă. M-am bucurat pentru că e foarte interesant să ai alături versiunea în română şi textul original în franceză. Şi pentru că orice poet poate fi apreciat numai când e citit în limba în care a creat. Orice traducere presupune un nou act de creaţie: al traducătorului. Am urmărit lista cu celelalte titluri publicate până acum . Vă recomand câteva: Vasile Voiculescu, Ultimele sonete ale lui Shakeaspeare în traducere imaginară..., Paul Verlaine, Poeme erotice, Jacques Prevert, Poeme etc.
Cine este Arthur Rimbaud?
         Arthur Rimbaud este un poet  francez care a trăit între 1854- 1891, considerat copilul teribil al simbolismului , iluminatul. Cariera sa poetică  fulgerătoare a fost întreruptă la 20 de ani de o tăcere şi de o rătăcire fără întoarcere. Volumul său cel mai cunoscut este Iluminări. Ceea ce aduce nou Rimbaud în lirica modernă este încercarea de a exprima inefabilul, de a nota ceea ce nu putea fi exprimat. Poetul scria: Afirm că trebuie să fii vizionar, să te faci vizionar. Poetul devine vizionar, printr-o lungă, imensă şi dificilă dereglare a tuturor simţurilor. Toate formele de dragoste, de suferinţă, de nebunie; el caută în sine însuşi, epuizează într-însul toate otrăvurile, pentru a nu păstra decât chintesenţa lor.
       Pentru Rimbaud, a-ţi cultiva sufletul înseamnă a te elibera de anumite deprinderi intelectualiste, pentru a căuta puritatea şi sinceritatea absolută- ceea ce va duce  la adevărate "iluminări".
Ce este "une saison en enfer"?
  "un anotimp în infern" e un poem în proză scris în aprilie-august 1873  şi publicat "deîndată la Bruxelles; este şi ultima lui creaţie literară, în afara câtorva poeme, cuprinse ulterior în volumul "Illuminations" (Dicţionar de scriitori francezi, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag.256)
   În această carte, poetul nu scrie pentru  un cititor pe care îl are în vedere, ci pentru sine , pentru a se exprima pe sine. E rodul unor frământări interioare explozive, al unor incertitudini existenţiale majore determinate de experienţa la limita tragicului a prieteniei sale cu poetul Paul Verlaine. E o mărturisire cu efect autocathartic, un strigăt de eliberare, de dezmărginire, de asumare a eşecului.
Citate( traducere: Mihail Nemeş)
  ,,Cândva, de-mi amintesc eu bine, viaţa îmi era un ospăţ la care se deschideau toate inimile şi curgeau toate visurile.
  Într-o seară, mi-am pus pe genunchi Frumuseţea. - Şi mi-a părut că-i amară. -Şi am înjurat-o.
  M-am înarmat contra justiţiei.
  Am fugit. Ah! vrăjitoarelor, ah! mizerie, ah! ură, vouă v-a fost încredinţată comoara mea"

Alchimia verbului:,, E rândul meu. Povestea uneia dintre nebuniile mele.
   De multă vreme mă lăudam că stăpânesc toate peisajele posibile şi consideram derizorii celebrităţile picturii şi ale poeziei moderne.(...)
Am inventat culoarea vocalelor!-A negru, E alb, I roşu, O albastru, U verde. - Am orânduit forma şi mişcarea fiecărei consoane şi, slujindu-mă de ritmuri instinctive, îmi făceam iluzii că am inventat un verb poetic accesibil, într-o zi sau alta, tuturor simţurilor. Îmi rezervam dreptul de a-l tălmăci eu.
Mai întâi a fost un studiu. Scriam despre tăceri, despre nopţi, notam inexprimabilul. Fixam vertijuri."
    "Am fost nevoit să călătoresc, pentru a mă descotorosi de vrăjile îngrămădite peste creierul meu. Deasupra mării, pe care o iubeam ca şi cum ar fi trebuit să mă spele de o întreagă murdărie, zăream cum se înalţă crucea consolatoare. Fusesem blestemat de curcubeu. Da, Fericirea îmi era ursita, remuşcarea, viermele meu: pururea viaţa mi-ar fi prea imensă pentru a fi închinată forţei şi frumuseţii.
O, răstimpuri, o, castele!
   Oare-i suflet fără rele?

    Magic, studiul fericirii
   L-am făcut, cum dat e firii.
 .....................................
   Toate acestea au trecut. Astăzi ştiu să salut frumuseţea.(....)
Adio: ,, A şi sosit toamna! - Dar la ce bun să regretăm un soare etern, dacă am pornit în căutarea luminii divine- departe de oamenii care mor între anotimpuri? (...)
     Şi mă tem de iarnă pentru că e anotimpul confortului.
     -Câteodată zăresc pe cer nesfârşite plaje acoperite de albe naţiuni cuprinse de bucurie. O mare navă de aur, deasupra mea, îşi agită pavilioanele multicolore în brizele dimineţii. Toate sărbătorile, toate triumfurile, toate dramele sunt creaţia mea. Am încercat să născocesc flori noi, aştri noi, cărnuri noi, graiuri noi. Am crezut că dobândesc puteri supranaturale. Ei bine, mă văd nevoit să-mi îngrop imaginaţia şi amintirile! O frumoasă glorie de artist şi de povestitor s-a prăbuşit!"
În loc de concluzie: nu căutaţi povestea, e doar un poem al unei existenţe arse la cote maxime în numele unui fluviu interior care-şi cere dreptul la expresie. Dar cum să dai glas şi coerenţă,  inexprimabilului? Simboliştii caută doar sugestia unor stări vagi, inefabilul...........
Mai mult: Arthur Rimbaud a folosit- printre cei dintâi- versul liber. A scris sonetul Vocalele, considerat un text fundamental pentru estetica simbolistă, în care principiul sinesteziei ( tablou de senzaţii asociate) este împins până la ultimele limite ale celei mai personale, mai subiective, mai arbitrare interpretări:
"A negru, E alb, I roşu, U verde, O de-azur,
Latentele obârşii vi le voi spune-ndată:
A, golf de umbră, chingă păroasă-ntunecată
A muştelor lipite de-un hoit jur-împrejur..." (...)


Daniel Pennac, ,,Comme un roman"(1992)


“Şi, bineînţeles, nu ne place să citim. Prea mult vocabular în cărţi. De asemenea, prea multe pagini. Pe scurt, prea multe cărţi.
Nu, hotărît, nu ne place să citim.
Sau cel puţin asta arată pădurea de degete ridicate cînd proful pune o întrebare:
- Cui nu-i place să citească?
O anume provocare chiar în aceasta cvasiunanimitate. Cât despre rarele degete care nu se ridică (între altele, cele ale Văduvei siciliene), e mai mult din indiferenţă hotărîtă la întrebarea pusă.
- Bine, zice proful, cum vouă nu vă place să citiţi … vă voi citi eu nişte cărţi.
Fără nicio pauză, îşi deschide servieta şi scoate o carte uite aşa de groasă, o chestie cubică, intr-adevăr enormă, cu coperţile lucioase. Tot ceea ce putem imagina mai impresionant în materie de carte.
- Sînteţi gata?
Ei, să nu-şi creadă ochilor şi urechilor.Tipul ăsta le va citi toată asta? Dar vom sta aici tot anul! Perplexitate … Chiar o anume tensiune … Nu există profi care să-şi propună să petreacă anul citind. Ori e un mare leneş, ori ne ascunde ceva nasol. E o înşelătorie. Va trebui să aducem liste cu vocabularul în fiecare zi şi să facem permanent fişe de lectură …
Se privesc între ei. Unii, neştiind ce să facă, scot o foaie pe bancă şi îşi pregătesc stilourile.
- Nu, este inutil să notaţi. Încercaţi să ascultaţi, asta-i tot.
Se pune apoi problema atitudinii. Ce devine un corp în clasă dacă nu mai are alibiul pixului şi al foii de hârtie? Ce poţi să faci cu tine într-o astfel de situaţie?
- Faceţi-vă comozi.
(I-auzi, faceţi-vă comozi!)
Cedând curiozizăţii, Banane et Santiags sfîrşeşte prin a mă întreba:
- Şi ne veţi citi toată cartea asta … cu voce tare?
- Nu văd cum ai putea auzi dacă aş citi incet …
Râsete discrete. Dar, tânăra Văduvă siciliană nu pare dusă cu preşul. Cu un mormăit suficient de sonor ca să fie auzită de toţi, spune:
- Nu mai avem vârsta.
Prejudecată foarte răspîndită … în special la cei cărora nimeni nu le-a făcut cadou o lectură sănătoasă. Ceilalţi ştiu că nu există vârstă pentru acest tip de regal.
- Dacă în zece minute tot vei crede că nu mai ai vîrsta, ridici două degete şi facem altceva, în regulă?
- Ce carte e? întreabă Burlington, pe un ton de cunoscător.
- Un roman.
- Despre ce?
- Greu de spus înainte de a-l fi citit. Sînteţi gata? Sfîrşitul negocierilor. Începem.
Sînt … sceptici, dar sînt gata.
- Capitolul întâi:”
                    (Daniel Pennac – Comme un roman)
Daniel Pennac este poate unul dintre cei mai îndrăgiţi scriitori francezi contemporani de către tânăra generaţie X, zet sau cum or mai fi etichetate hoardele de hormoni născute cu telecomanda într-o mână, cu hand-free-ul în urechi şi cu cealaltă mână băgată pân’ la cot în punga de cipsuri. Ce legătură are Pennac cu această consemnare? Păi, datorită faptului că am avut un weekend cam lung, mi-am acord ceva timp pentru a mă lămuri o dată pentru totdeauna cu privire la faptul dacă cei care nu citesc sunt proşti. Aşa că, având mintea năpădită de contraargumente şi discuţii anterioare, am încercat să-mi aduc aminte dacă a mai exista cineva care să aibă astfel de dileme. Mi-am adus aminte de Pennac, dând accidental peste nişte notiţe din Dictatorul şi hamacul.
Pennac este unul dintre puţinii scriitori care au avut o un oarecare dram de nebunie, dar şi o sclipire nemaiîntâlnită de a se întreba de ce citim. La prima vedere, nedumerirea lui ca şi actuala mea dilemă par a fi de domeniul evidentului. În primul rând, citim pentru că ni se cere, pentru că suntem, într-o formă sau alta, constrânşi. Învăţăm să facem bastonaşe şi cerculete, după care să numărăm şi să “caligrafiem frumos” – dogmă care pe mine m-a afectat într-o perioadă de formare datorită scrisului meu deslânat dar peste care am trecut – pentru că altfel am fi nişte autişti sociali, nişte alienaţi şi inadaptaţi. Şi, în al doilea rând, citim pentru că ni se oferă cărţi, pentru că ni se fac recomandări sau pentru simplul fapt că unele cărţi mai au şi poze, imaginea jucând un rol mai important după părerea mea în cazul de faţă în determinarea noastră de a citi.
Dar dacă putem găsi argumente pentru faptele noastre îndreptate spre lectură, atunci cum se face că întâlnim tot mai des discuţii despre cât de puţin se mai citeşte, despre cât de săraci suntem noi, românii, în traduceri de lucrări contemporane – atât de literatură, cât şi de carte ştiinţifică – sau despre cât de mult ni se pare că tinerii nu mai citesc demonstrându-ne că se îndreaptă spre o prostie mai neagră decât noaptea?
 Daniel Pennac şi-a pus şi astfel de întrebări în cartea sa  Comme un roman, în încercarea de a explica lumea cărţilor din perspectiva cititorului. După el:
Profesorul nu merită prea multe aprecieri similare laudelor. Plăcerea cititului era îngrădită, ferită minţilor acelea adolescentine de un secret şi o veche temere a sa: teama de a nu înţelege.
Profesorii au uitat ce este o carte şi ce are de oferit. Ei au uitat că în ciuda acestor lucruri, un roman spune o poveste. Ei nu au conştientizat că un roman trebuie citit ca un roman şi că menirea sa primordială este de a ne potoli setea de cunoaştere şi de poveşti.
Niciodată nu treci indiferent peste această transformare. Niciodată nu ne întoarcem din călătorii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Indiferent cât de inhibată ar fi, plăcerea lecturii stă la baza oricărui act de lectură. Fie că e vorba de natura sa, de senzualitatea aproape alchimică, plăcerea de a citi nu cunoaşte teama de vizual şi nici măcar de avalanşa zilnică de imagini televizuale.
Cu toate că se consideră că plăcerea cititului s-a pierdut (prin ceea ce mulţi înţeleg că fiii, fiicele sau tinerii, în general, din ziua de astăzi nu mai citesc) ea nu s-a îndepărtat prea mult. Este doar sub această suprafaţă. Uşor de găsit. Trebuie doar să ştim unde să căutăm. Pentru a ne concentra atenţia, ar trebui să reiterăm anumite adevăruri de bun simţ care nu au de-a face cu efectul lumii moderne asupra tinerilor din ziua de astăzi. Este vorba de nişte adevăruri care ne privesc doar pe noi, adulţii. Pe noi, cei care spunem că îndrăgim cititul şi care susţinem că vrem să împărţim această dragoste.
Pennac susţine că datoria „educaţiei” constă în a-i învăţa pe copii să citească, în a-i iniţia în tainele literaturii, în a le oferi mijloacele prin care să judece de unii singuri dacă simt „nevoia cărţilor”. El susţine de asemenea că în timp ce se poate admite fără nicio problemă că unii resping cititul, nu acelaşi lucru se poate considera şi este chiar de neacceptat ca aceştia să se considere respinşi sau să fie respinşi doar pentru că nu citesc. Un argument cu care de altfel sunt în totalitate de acord. Lăsând la o parte dezbaterile despre “ce înseamnă să citeşti” şi despre mai controversatul subiect “în ce format ar trebui să citim”, cred că e la fel de periculos să condamnăm anumite persoane pentru faptul că nu citesc, ca şi cazul în care am arăta cu degetul sau am agresa persoane doar pentru simplul motiv că ar avea pielea de culoare neagră, că ar avea alte obiceiuri şi tradiţii sau că s-ar închina la un gândac cu piciorul dus la ceafă.
Pennac a avut inspiraţia să susţină în cartea sa câteva drepturi ale cititorului pe care nimeni nu ar trebui să le încalce şi care nu ar trebui privite ca o obligativitate, ci mai degrabă ca linii de îndrumare a celor care promovează lectura cu orice preţ:
  1. dreptul de a nu citi
  2. dreptul de a sări paginile
  3. dreptul de a nu termina
  4. dreptul de a reciti
  5. dreptul de a citi orice
  6. dreptul de a te retrage în lumea imaginară
  7. dreptul de a citi oriunde
  8. dreptul de a răsfoi cărţile ; de a citi pe sărite
  9. dreptul de a citi cu voce tare
  10. dreptul de a nu fi obligat să-ţi explici opţiunile şi gusturile.
Cu toate că ar părea paradoxal ca cel mai important drept să fie cel de a nu citi, în opinia lui Pennac, dar cred că nu aş greşi dacă aş recunoaşte că sunt de acord cu el, citorului nu i se poate impune cu forţa să citească aşa cum nu i se poate impune să iubească sau să facă ceea ce alţii ar considera ca fiind benefic pentru sine. Decizia de a citi e la fel de subiectivă ca şi aceea de a te sinucide sau ca o femeie să facă avort. Nimeni şi nimic nu trebuie să guverneze propriile tale nevoi.
Dar un prieten îmi spunea “bun, sunt de acord că cititul e o chestie subiectivă, ce ţine de voinţa ta de a citi sau nu. Dar ce te faci când observi că cei mai mulţi care fac belele sunt şi cei care au citit cel mai puţin...poate deloc?” Trebuie să recunosc că iniţial am fost înclinat să cred că argumentul meu era perisabil, însă mi-am dat seama că cititul poate fi în cazul prezentat de el, doar o condiţie din multe altele care ar putea determina apariţia unui delincvent. Eu cred că ceea ce ar trebui să conteze în toată această argumentaţie de tip a citi-sau-a-nu-citi ar fi faptele. E adevărat că poate în România cele mai multe persoane care ajung în închisoare au citit puţin sau chiar deloc la viaţa lor. Însă nu acelaşi lucru am fi tentaţi să credem despre bunicul sau bunica nostră, om simplu şi de la ţară, care în ciuda faptului că nu are mai mult de două clase, suficiente pentru a şti cât de cât să descifreze o carte poştală sau să se iscălească pe cuponul de pensie, totuşi el sau ea nu a dat în cap la nimeni şi nici certat/ă cu legea nu a fost. Cum la fel de bine la închisoare pot ajunge şi cei ”cu carte” care surprinzător îngroaşă straturile deţinuţilor. Singurul argument pe care îl am în a-mi susţine ideile e acesta: a citi nu ne face mai buni sau mai fericiţi cum de altfel nici nu ne asigură faptul că la sfârşitul efortului de lectură am dobândi recunoştinţa celorlalţi şi sume de bani nelimitate, ci mai degrabă e un pas care poate ne-ar ajuta în găsirea fericirii, a aprecierii celorlalţi şi de ce nu, ne-ar deschide mintea să vedem bine acolo unde lucrurile par strâmbe, ferindu-ne astfel de neplăcerile oferite de încălcarea legii, de dezamăgirea prietenilor sau a familiei.
Sursa:  jurnaldeluciditate.wordpress.com